ADEVĂRUL ŞI LEGENDA MINCINOASĂ

Câţi dintre noi nu şi--au amintit, în felurite împrejurări, vorbele lui Albert Einstein:„E mai uşor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată”? Nu a făcut excepţie de la regulă Adrian Năstase, pe care l-a ispitit ideea de a publica într-o carte –„Presa de la A la N”(*)- stenograma discuţiei pe care, în calitate de prim ministru al României, a avut-o în 30 mai 2003 cu mai mulţi jurnalişti de renume. De aceea,poate, a ţinut să precizeze în „Cuvântul înainte” al cărţii:„Este clar că nu te poţi bate cu legendele. Nici nu încerc”.Cu toate astea, dă publicităţii stenograma discuţiei, împreună cu două texte care pot „întregi tabloul relaţiilor guvernului pe care l-am condus cu presa”.Vorbim, de fapt, de o complementaritate Adrian Năstase folosind şi sintagma „dialogul jurnaliştilor cu guvernul”.

De unde, însă, acest titlu surprinzător:„Presa de la A la N”? Foarte probabil de la A (drian)N(ăstase), acronimul „AN” fiind o formulă des folosită la acea vreme pentru a-l desemna pe liderul executivului şi partidului de guvernământ. Folosindu-l, autorul a vrut, poate, să dea, într-o notă apăsat ironică, replica meritată clişeul de larg consum- „Adrian Năstase: duşmanul presei independente”. Sloganul propagandistic brevetat de Traian Băsescu atunci când l-a acuzat pe Adrian Năstase că „a distrus presa românească şi a transformat-o în slugă”.

Fără doar şi poate, o lectură eliberată de prejudecăţi a cărţii lui Adrian Năstase ne va ajuta să dăm la o parte vălurile legendei mincinoase şi să ajungem mai aproape de adevăr. Vom putea şti cum gândea şeful guvernului relaţia cu „cea de-a patra putere” într-o perioadă de maximă concentrare pentru încheierea cu succes a negocierilor şi aderarea României la Uniunea Europeană.

Atrage şi incită în alocuţiunea premierului curajul de a spune lucrurilor pe nume:„Noi avem, până la sfârşitul anului viitor(2004), o şansă pe care ar fi bine să n-o irosim. Pentru diverse raţiuni, nu am reuşit să intrăm în primul grup din zona noastră care au fost acceptate în Uniunea Europeană. Avem o ocazie pe care cred că ar fi bine să n-o pierdem, pentru că nu ştim când va veni următorul tren în zona noastră.”Şi mai departe: „Unii se întreabă, chiar acceptând că 2007 este un moment rezonabil pentru noi, de ce să ne grăbim totuşi atât de tare şi nu aşteptăm să finalizăm negocierile în 2005, eventual mai târziu, pentru că totuşi obiectivul 2007 ar putea să fie atins chiar dacă nu avem momentul 2004 încheiat sub aspectul negocierilor.” Pentru ca, la capătul demonstraţiei, Adrian Năstase să conchidă:„Şansa noastră de a finaliza negocierile în 2004 reprezintă temeiul pe care putem să construim intrarea României în Uniunea Europeană în 2007”.
Discuţia cu ziariştii se va derula în aceeaşi notă de sinceritate, fiind atacate mai ales teme incomode sau după cum atât de sugestiv le-a numit regretatul Octavian Paler,„lucruri prost înţelese”. Evident, o parte dintre aceste subiecte nu mai prezintă, astăzi, acelaşi interes. Altele, dimpotrivă, rămân în actualitate. Ca, de pildă, această amară subliniere pe care o făcea tot Octavian Paler:„Ce ducem acolo, în Uniunea Europeană?Ducem o colonie goală de adevăr, ducem o semicolonie? Eu cred că am depăşit de mult faza formelor fără fond a lui Maiorescu.(…)Eu cred că un politician de azi nu-şi poate permite să ducă o nucă goală în Uniunea Europeană.”
Nu contest, vorbele lui Octavian Paler aveau şi o doză de subiectivitate, dar, pe fond, ele erau un avertisment categoric prevenind ceea ce, peste ani, avea să aducă în discuţiile despre opţiunea noastră pro-europeană şi unele îndoieli sau chiar nemulţumiri. Idee pe care Adrian Năstase o anticipa:„Va fi o Uniune Europeană formată din 25 de ţări (ipoteză avansată la acea vreme n.n.), reprezentând 25 de categorii de interese şi nu 15 ca până acum. Va fi o Comisie Europeană nouă, care nu va mai fi formată din oamenii pe care-i cunoaştem. Nu ştim dacă va rămâne Verheugen (Gunther Verheugen, la acea dată comisar pentru extindere al Uniunii Europene n.n.); nu vor mai fi 15, ci vor fi 25 de comisari, fiecare bătându-se pentru interesele ţării pe care o reprezintă.”
Previziune? Foarte probabil, dar, înainte de orice, o lucidă estimare a proceselor tendinţelor şi evoluţiilor posibile ale construcţiei europene. În primul rând în ceea ce priveşte „Comisia Europeană nouă”, în care, până la alegerile de anul trecut, PPE a deţinut şi a exercitat puterea în mod absolutist, favorizându-i făţiş pe Traian Băsescu şi partidul său, dar defavorizând, în câteva rânduri, România şi de fiecare dată pe motive solide. Desfăşurătorul faimosului MCV, despre care Adrian Năstase precizează că nu a fost negociat în timpul cât el a exercitat mandatul de prim ministru, ci în 2006, când ministru de justiţie era Monica Macovei (euro- pârâcioasă notorie, menţiunea îmi aparţine Ş C) şi care, de cam prea multe ori, s-a întors împotriva României, fiind relevant.
Nu este, însă, aceasta singura idee care şi-a păstrat actualitatea pe care aş menţiona-o din discuţia premierului Adrian Năstase cu jurnaliştii. De aceea cred că ar fi mai bine să las cititorului plăcerea de a descoperi teme care să îi suscite interesul sau (de ce nu?)să îi stimuleze opinii divergente. Ceea ce nu poate decât să aducă noi argumente „în contra” legendei despre care scria Adrian Năstase.
Două vorbe despre textele din anexa volumului. Primul text este un capitol reluat din cartea „Cele două Românii”(2014), care ne confirmă că întâlnirea din 30 mai 2003 nu a fost, pentru premier, o întâmplare sau o acţiune de efect în planul imaginii publice. Dimpotrivă, prin însăşi invitaţia la dialog pe care a lansat-o, această discuţie Adrian Năstase dorea să marcheze încrederea sa în şansele unei colaborări sincere şi fluente cu mass media. Cum şi, mai ales, în ce sens au evoluat unii sau alţii dintre participanţi la discuţia menţionată, inclusiv în relaţia cu Adrian Năstase,- asta este de-acum o altă poveste …
Al doilea text reia date foarte interesante din „Informarea privind volumul cheltuielilor cu sponsorizarea, reclama şi publicitatea realizate într-un număr de 19 companii şi societăţi de interes de stat”, prezentată de Ministerul Finanţelor în iunie 2003. Date din care reiese că printre cei mai bine plasaţi beneficiari ai acestor cheltuieli s-au aflat cei care nu pridideau să critice guvernul şi pe premierul Adrian Năstase. Era şi acesta tot un fel de a face „presă independentă”?
Prin analizele temeinice şi prin informaţiile noi pe care ni le transmite, cartea lui Adrian Năstase este o convingătoare depoziţie despre acest interval dens din istoria politică modernă a României. Dar, la fel de bine, poate fi şi o provocare. Bunăoară, tare mai sunt curios ce am putea afla- dacă vom afla vreodată?!- din stenogramele discuţiilor de taină pe care le-a avut cu elitele „presei independente” cel care, în aceşti ultimi zece ani, ani de dezastru naţional,a fost preşedintele României. Ziarişti independenţi, „cu Traian Băsescu în suflet”, fireşte…
Şerban CIONOFF
(*) Adrian Năstase „Presa de la A la N”, Editura SemnE”, 2015