Mihail Codreanu – poetul orb din vila "Sonet"

A locuit, la propriu, intr-un sonet... In vila "Sonet", pe strada Recea, intr-un Iasi aruncat pe sapte coline. Ratacea pe strazile citadelei moldave cantandu-i fiecare colt de strada, fiecare zid, fiecare statuie, dincolo de cecitatea-i stiuta, recompunandu-le din amintirile unei tinereti nestavilite. Mihail Codreanu, poetul orb al cetatii, mestesugarul sonetului, traia spleenul simbolismului cu fiece respiratie. Incepand a orbi catre varsta de 30 de ani, isi dicta poemele prietenilor, neputand sa le scrie el insusi. Dar le dicta abia dupa ce le modelase in mintea lui, dupa ce le rostise de o mie de ori, cautandu-le forma unica si incarcata de vraja... "Nu te-ngrozi, poete, de durere/ Si nu fugi de dansa niciodata:/ Ea face poezia mai curata/ Si-i da o mai statornica putere./ Tu n-ai avea in vers o adiere/ Atat de calda si de parfumata,/ De n-ar veni din zarea-ndepartata/ Pe-a suferintei raza de mistere.// In piept suspinele cand se framanta,/ Pe lira dulce, tot mai dulce canta…/ Si-n melodii durerea-si ia fiinta…// Iar gemetele-s armonii pe strune, –/ Caci poezia doarme-n suferinta,/ Cum doarme diamantul in carbune." Cu aceasta ars poetica deloc dojenitoare, poetul accepta ca zabranicul ce-si tot indesea foile pe ochii-i era, in cele din urma, o sansa de a vedea lumea altfel si de a vorbi despre ceea ce vede, cu ochii mintii, mai profund decat daca ar fi cantat nuri si privelisti vazute aievea. El, care a scris celebrul de-acum "Asa se caleste otelul", rasucise lama acestui otel calit in ochii poeziei, pentru ca, daruindu-i o cecitate asemeni lui, sa o caleasca si sa-i faca mesajul mai profund. "Taci, nu striga, Revolta mea. Pe lira/ Nu vreau stridenta gemetelor tale./ Iti strange-n frau nemarginita jale,/ Rabdand arsura ei ca o martira", ii striga sonetistul Poeziei, cerandu-i sa intre in rand cu sfintii din icoana, nu inainte insa de a-si fi dat obolul de durere. O durere care mantuie, asa cum pe el, Poetul, arsura ochilor stinsi l-a mantuit. "Din orice framantari te zguduira,/ Sa-ti impletesti covoare de petale/ Si sa le-asterni pe-ntunecata cale/ Pe care Parcele ti-o harazira.", cere el poeziei si lui insusi, deopotriva. Daca-n tineretea ochilor proaspeti si binevazatori cararea poeziei era doar o alternativa, in maturitatea ochilor stinsi si atotvazatori, lirica simbolista devine pentru el Calea unica, scrisa cu majuscula, cu diamante si rubine. "Precum David din ropot de suspine/ Si-a faurit cantarile senine,/ Tu fa din plansul tau literatura…", clameaza el, intr-un alt poem demn de a fi inscris in "cartea cu arte poetice". E o viata pe care o depune, aproape romantic, intr-un secol traversat de curente avangardiste, la picioarele liricii, care pentru el are o singura intruchipare: sonetul cel incarcerat in forma-i fixa. "Tu pune peste rana ta adanca/ Olimpica sonetului masura, –/ Si de mai poti zambi… zambeste inca.", mai spune poetul, de la nasterea caruia se implinesc azi, 25 iulie, 136 de ani. Destinul lui, incorsetat in stihuri, poate fi urmarit, pas cu pas, in incaperile Vilei "Sonet" din Iasi, azi muzeu al simbolismului vag desuet. Din ochiul unei ferestre, poetul orb stapaneste urbea si tacerea noptii, pe cand, ca-ntr-un vers de demult, "cu ochiul ei de sarpe, Luna/ Magnetizeaza pacea lui de stanca".