Nora Iuga – "Poezia trebuie să trăiască până la sfârşitul lumii"

Poezia nu are vârstă, dar are un dram de nebunie. N-am spus-o eu, ci Nora Iuga, poeta care, la 80 de ani, împliniţi în ianuarie, mărturiseşte că pentru poezie, ca şi pentru dragoste, nu a avut niciodată un ritual anume.

Biografia Norei Iuga – poetă, romancieră şi o excelentă traducătoare din limbile germană şi suedeză – este atât de bogată încât nu poate fi rezumată în câteva fraze. E complicat să faci asta cu un autor care a scris 20 cărţi, a tradus alte 40, face lecturi publice în străinătate – mai ales în Germania – şi primeşte numeroase premii şi burse. Să remarcăm doar că a fost studenta unor eminenţi profesori şi oameni de litere – Tudor Vianu şi George Călinescu – şi că nu de puţine ori memoria lor i-a fost îndemn.

Deşi a debutat cu volumul de versuri „Vina nu e a mea” la vârsta de 37 de ani, în 1968, Nora Iuga mărturiseşte că a scris primul poem în clasa a doua. În timp ce îl asculta pe tatăl ei, care interpreta la vioară un poem de Jeno Hubay, a avut o trăire atât de puternică încât muzica a început să se transforme în cuvinte. „Atunci am trăit pentru prima dată tulburătoarea atingere a inspiraţiei” mărturiseşte poeta, care ţine zilnic un blog literar, dovedindu-se astfel, pe deplin, un om al timpurilor noastre. Timpuri din care, crede ea, poezie nu poate să lipsească. Mai ales dacă ştii cum să o citeşti. Cum? „cu sensibilitatea - nu/ cu inteligenţa nici atât/ cu bunul-gust ai spus şi te-ai micşorat/ poezia se citeşte cu ce se scrie:/ faţa nevăzută a lunii”. Aşa se citeşte. Dar cum se scrie? Ei bine, aici răspunsul îl aflăm tot de la Nora Iuga, care declara într-un interviu: „N-am nici un fel de ritual, nici la iubit, nici la mâncat, nici la toaleta zilnică, nici măcar de sărbători. Ritualul e rutină, obişnuinţă, dogmă. Eu am chef, nu am ritual…”. Chef să noteze, pe un petic de hârtie, că „sarea pe limbă se dizolvă/ cum muzica unei lumi/ pe-o balanţă incertă” punctând, pentru cei care vor să asculte, înţelesurile unei lumi bivalente, în care ei nu-i este teamă să trăiască, chiar dacă ceilalţi o întreabă, se întreabă: „cum poţi să mai exişti/ când ţi se taie raiul în două/ şi malurile lui stau faţă-n faţă”?

Pentru Nora Iuga, facerea, re-facerea, pre-facerea lumilor prin poezie e posibilă, câtă vreme recunoaşte că „pixul acesta este egalul lui dumnezeu”, deci el, pixul, metonimia poeţilor lumii, e capabil să creeze o lume paralelă, tangentă, secantă lumii în care trăieşti. Iar până când suprapunerea va fi perfectă, poetul are şi exerciţiul trăirii în două lumi deodată: „să exişti pe două maluri deodată/ sau cum spune un prieten poet/ să respiri două văzduhuri deodată/ să ai un sânge secret/ o moştenire catastrofală/ un viitor asimetric”… Şi totuşi să nu-ţi fie teamă să-ţi porţi prezentul până la capătul drumul chiar dacă nu ştii ce e la acest capăt de drum. „merg/ un şir de reflectoare deasupra/ un şir de reflectoare dedesubt/ o perfectă dantură (…)/ de-atâtea blocuri/ nu mai văd orizontul/ lumea se-nalţă/ cerul coboară/ cine va ieşi învingător?”. Poate el, Poetul – cu majusculă –, să fie învingătorul. Câtă vreme, cum spune Nora Iuga, el are conştiinţa că „poezia trebuie să trăiască până la sfârşitul lumii”.