Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La Ploieşti se joacă un spectacol tulburător: "Văcuţele Domnului se întorc pe pământ"
Autorul piesei "Văcuţele Domnului se întorc pe pământ", Vasili Sigarev, dramaturg contemporan jucat foarte mult nu numai la el acasă, în Rusia, ci şi în multe ţări din Europa, a avut, cred, în vedere, atunci când a pus titlul de mai sus, acel gândăcel cu aripile roşii pătate cu puncte negre, care zboară; insecta pe care fetele atunci când o văd spun vesel: buburuză-ruză/ zboară de pe frunză/ unde vei zbura/ acolo m-oi mărita. E ceva ce ţine de vis sau chiar de speranţă.
Textul e despre adolescenţi uitaţi - şi de apropiaţi, şi de sociatate -, tineri aflaţi "la fund", acolo unde totul e negru, unde şi nădejdea nu durează decât o clipă.
Acţiunea are loc într-un bloc numit "Viii şi morţii", construit lângă un cimitir, acum în paragină.
Piesa a văzut lumina rampei la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, premiera oficială având loc de curând. Alegând textul, directorul teatrului, Lucian Sabados l-a invitat pe Theodor Cristian Popescu să-l monteze, miza fiind unii dintre cei mai tineri actori ai trupei. Astfel, apreciatul regizor, care a pus în scenă mai multe texte dramatice contemporane de autori occidentali, s-a apropiat acum de Sigarev (la Ploieşti, dramaturgul rus este cunoscut şi prin spectacolul "Plastilina", montat de Radu Afrim, piesă pusă în scenă şi de Vlad Massaci, la Sibiu, iar Claudiu Goga a montat la Braşov un alt minunat text al acestui autor, "Lapte negru").
Avându-i alături pe scenografa Velica Panduru şi pe coregraful Florin Fieroiu, regizorul Theodor Cristian Popescu a asociat acest text cu "Azilul de noapte" de Gorki, piesa care are al doilea titlu "La fund". Pentru el, căci ne-a şi mărturisit, lumea descrisă în "Văcuţele Domnului..." pare să nu aibă nici o şansă la viaţă.
Astfel, interesat de studiul "oarecum obiectiv" al acestei lumi, el a dorit ca publicul, aşezat la o distanţă oarecare de personajele piesei, să se uite şi să observe pur şi simplu viaţa. Şi depinde de fiecare, dacă vrea să se apropie, într-un fel sau altul, de astfel de personaje, cu o experienţă-limită, pentru că e crud să ai părinţi terminaţi, să te gândeşti cum să mai suporţi o zi fără mâncare, fără băutură sau fără droguri. Ei trăiesc printre lucruri dure şi se amăgesc cu visul.
Dorinţa directorului teatrului de a-i aduce în faţă pe cei mai tineri actori din trupă, dornici de afirmare, s-a împlinit prin acest spectacol; ei şi-au demonstrat talentul. Şapte personaje are piesa, iar regizorul le-a încredinţat lui Ion Vişan, Bogdan Farcaş, Florentina Năstase, Mihaela Popa, Ion Radu Burlan, Cristian Popa, alături de ei fiind şi Lucia Ştefănescu-Niculescu.
Interpreţii dau personajelor acea doză de optimism cu care acestea mai trăiesc un pic. O găsesc uneori în naivitate, uneori în cinism, uneori prin atracţie erotică, uneori în bucuria de a bea sau de a se droga, de a-şi aminti cine au fost şi ce ar fi putut fi.
Forţa spectacolului creşte progresiv. La început, tinerii se află într-o garsonieră, atenţia publicului fiind concentrată pe tot ce se întâmplă în acest spaţiu. Dar pe măsură ce firul poveştii se deapănă, spectacolul se descompune mai întâi în două şi apoi în trei spaţii. Regizorul a creat această simultaneitate, intercalând uneori replicile personajelor din spaţiile paralele şi lăsându-l astfel pe spectator să aleagă la ce să se uite, ca să se "piardă cumva" în universul acestei lumi. Fiecare îşi poate alege ceva la ce să se uite din instalaţia de pe scenă, care este blocul "Viii şi morţii".
Întreaga structură e o schelă şi în aceasta garsoniera cu pricina e spaţiul principal. Garsoniera e gândită în aşa fel încât ea trebuie să se apropie de public pentru a se vedea mai bine în interior şi apoi se retrage, la sfârşit, "cumva absorbită ca de un dop, scos de la cadă, şi se scurge odată cu apa", după cum şi-a imaginat Theodor Cristian Popescu. Într-adevăr, e un spaţiu ca o structură între viaţă şi moarte, o structură fragilă, ce tremură, dându-i chiar fiori unui personaj atunci când rămâne singur, căci în mintea lui distrusă de droguri, totul se năruie.
Spectacolul câştigă şi datorită altui element important: mişcarea scenică. Se revarsă o anume flexibilitate, pe care a introdus-o coregraful Florin Fieroiu atât în corpurile actorilor, cât şi în relaţiile dintre ei, în special în relaţiile fizice.
Actorii transmit o anume emoţie totuşi, chiar dacă personajele, aşa cum spune regizorul, "sunt mai puţin psihologizate; ele nu dezvoltă o evoluţie, ele colcăie ca nişte primate acolo, în mediul lor".
