Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Excepţional textul marelui scriitor Nikolai Gogol, “Însemnările unui nebun”, scris cu aproape 180 de ani în urmă. E o nuvelă pe care o poţi citi în vreo 30 de minte (în original), dar îţi ia mai mult timp pentru reflecţie. Într-un spectacol de teatru, acest text poate avea, desigur, o durată mare.
Montarea regizorului Felix Alexa de la Sala ArCuB (el a făcut un scenariu propriu, dar fidel acestei scrieri a lui Gogol) ţine o oră şi jumătate. Mult, ai spune, dacă ştii că e un monolog al unui actor în scenă. Dar Alexa a gândit o variantă de spectacol care să-i acapareze publicului simţurile; nu l-a lăsat pe interpret singur, să vorbească, împovărat de text, cu sine însuşi.
Protagonistul (funcţionarul Poprişcin), nimeni altul decât Marius Manole, cel care uimeşte şi provoacă în acelaşi timp, are un alter ego, acesta fiind violonistul şi compozitorul Alexander Balanescu, căruia regizorul i-a încredinţat scurte replici aparţinând unor personaje ce sălăşluiesc în mintea personajului implicit creat de Gogol. Alături de profunda partitură dramatică a lui Manole, muzicianul, în momente potrivite, asezonează priceput vorbele scurte cu întreaga sa creaţie muzicală consacrată acestei montări. El nuanţează fantezia din mintea celui numit de autor Nebun, adică funcţionarul Poprişcin, care face zilnic însemnări timp de mai bine de patru luni.
Poprişcin are o slujbă, ce nu îi este pe plac, într-o secţie a unui departament din Petersburg. E un funcţionar sărac într-o societate în care e o discrepanţă între săraci şi bogaţi. Ceea ce face el la birou nu are nici un sens: fie că transcrie anumite hârtii, fie că ascute creioane pentru şef. De aceea, speranţele sale sunt deşarte, şi orice idee vie în capul său se spulberă. Merge însă zilnic la serviciu. Începe să facă însemnări într-o zi ploioasă de marţi: 3 octombrie. Atunci o văzuse în stradă, când el mergea spre birou, pe fiica şefului departamentului coborând din caleaşcă, în dreptul magazinului. Şi fără să vrea, Poprişcin ascultă (asta-i culmea culmilor!) discuţia dintre căţeluşa acesteia şi căţelul a două doamne care mergeau pe stradă. În loc să se ducă la serviciu, el le urmăreşte pe cele două doamne, aflând astfel unde locuiesc. A doua zi, când ascuţea creioane în biroul directorului, vine fiica acestuia. L-a fermecat. Nu a mai avut linişte. Dorea să afle mai multe despre ea. A încercat să intre în “discuţie” cu căţeluşa sa, dar animalul nu i-a vorbit. Atunci s-a dus şi a intrat pe ascuns în casa celor două doamne, în speranţa să afle ceva de la căţelul lor. A găsit în ungherul în care stătea căţelul nişte hârtii, care în mintea lui Poprişcin însemna corespondenţa dintre cele două animale de companie... Şi, citindu-le, în mintea sa se nasc fel de fel de personaje descrise în fel şi chip. Bântuit de o dragoste nefericită, cu un noian de evenimente ce se cuibăresc în mintea sa, având ca suport şi unele ştiri din ziare, gândirea sa se deteriorează tot mai mult...
În jocul lui Marius Manole, personajul lui Gogol nu pare nebun. Cu o dezinvoltură de toată admiraţia, actorul îl trage pe spectator în abisul poeziei, al filosofiei, călcând pe panta unei iluzii ciudate, a unei ironii blânde şi împlântând viaţa jalnică pe care nu o poate înfrunta. Râsul spectatorului care poate ţâşni involuntar într-o clipă e blocat în următorul moment prin intervenţia unei amărăciuni. Nu, Nebunul din scenă nu te lasă să râzi de el. Nu pare să fie nebunie, decât grandomanie. E şi aceasta, desigur, o formă de boală. Însemnările sale sunt croite pe gândurile ajunse cioburi. Îşi face din ele un bastion şi devine stăpân. Se declară chiar rege, urmaş al tronului Spaniei... Această istorie a bolii psihice a lui Poprişcin este redată în formă artistică atât de autorul textului, cât şi de creatorii spectacolului, de personalitatea fiecărui artist implicat în această montare.
Felix Alexa şi-a propus să creeze un spectacol “atemporal”, şi nu unul care să fie legat de epoca lui Gogol. I-a reuşit de minune. Montarea sa are piloni de rezistenţă din cel mai dur material. Muzica lui Balanescu se naşte în spectacol din “ritmul şi melodia cuvintelor” şi, aşa cum el spunea, muzica sa nu acompaniază un text, un actor, ci “e la acelaşi nivel de importanţă ca textul”. Altfel spus, muzica lui Balanescu se perindă în scenă ca un personaj, atingând pereţii, uşa, geamul (vorba vine) – un decor inspirat, semnat de Diana Ruxandra Ion; muzica, acest personaj, care îl ajută pe Manole să creeze imagini, să-şi ascute simţurile, precum mărturisea actorul, numind aceste senzaţii “un soi de privire din afară, care coboară în tine”.
Marius Manole a creat rolul pe care şi-l plănuise pentru mai târziu. Pare că acest actor, cu o viaţă scenică intensă, vie, a fost găsit la timp de personajul lui Gogol, zorindu-l să intre în veşmântu-i. Iar croiala aparţine lui Alexa...
