Astăzi este "Ziua Limbii Române", dar după aceea?

Câteva discrete mesaje ne aduc aminte că azi este - sau ar trebui să fie! - Ziua Limbii Române. Sincer să fiu, nu prea înţeleg cum devine treaba asta: adică numai azi, 31 august, cinstim, noi, limba ce o vorbim? Prin urmare, în celelalte zile ale anului, respectarea limbii române e facultativă? Şi, nu ştiu de ce (sau poate că am o părerea dar sunt împotriva ei) gândindu-mă mai atent la ceea ce este şi ar trebui să fie ”creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”, gândul mă duce înapoi la răvăşitoarele cuvinte ale lui Caragiale.
Iată:„ Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr român, iată pe care i-aş da-o: << Tinere, să-ţi fie patria scumpă şi sfântă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respectezi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă şi paradă. Ba, ai dreptul şi datoria să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună bună de tocat!:>>” După care, cel ce trimitea în ţară epistole iscălite cu mult tâlc: ”Al matale, Caragiale”, încheia astfel: „Atât despre patrie - şi sper că-n tot ce am scris nu se va găsi despre frumoasa şi generoasa mamă vreo altă tiradă”.

Scria, toate acestea, Nenea Iancu la anul 1899 şi nu am, astăzi, prea multe şi prea temeinice motive să cred că vorbele lui şi-au pierdut actualitatea. Dimpotrivă!

Iată, nu mai departe atacul sistematic, neînduplecat şi neiertător, asupra limbii române practicat, zi de zi, ceas de ceas, pas cu pas începând de la nişte filfizoni cu pretenţii de propagandişti ai mondializării şi ai globalizării şi până la puzderia de minijupiste şi de fiţoşi care dau, României şi românilor, în direct, pe micile ecrane dar nu numai, acolo ora exactă a multiculturalismului, a mondenităţii intercontinentale şi chiar inter-galactice. Nu mai ai loc, unde te duci unde te întorci, de „super”, de „delicios”, de „trendy” şi de „locaţie”. Ca să nu mai spun despre ultra sufocantul „ok !” de la care, mai nou, se trage şi verbul „ a okeiza-okeizare”.

Nu râdeţi, că aşa e! Am văzut eu treaba asta atunci când,prin natura fişei postului, a redactat un material pentru o importantă persoană - Wawww, sorry, „pentru un VIP dintr-un super- staff managerial”. Am scris eu textul după cum m-a dus mintea, după care l-am predat la cabinetul demnitarului. După o vreme, m-au dus să aflu ce şi cum mai stă treaba de la o domnişoară ultra minijupată, drept pentru care am primit următorul răspuns.”Am predat lucrarea boos-ului şi, acum, aşteptăm okeizarea!”

În definitiv, nimic nou sub soare! Vorba poetului „ Toate-s vechi şi noi sunt toate”. Cu un veac şi jumătate în urmă, Chiriţoaia, ispăvniceasa, vorbea despre „furculision”, ca să nu mai vorbim despre Madam Georgescu, eroina lui Caragiale, care „cu sufletul încărcat de frumoase amintiri, seara, la Bucureşti, când îşi face toaleta de culcare, zice oftând: Ah, mamiţo, menuetul lui Pederaski…, mă-nnebunesc!”

Pe urmă, gata! A trecut vremea franţuzismelor, au venit la rând nemţismele, apoi sovietismele ( ştiţi vorbă lui C. Tănase: „Greu era cu der, die, das,/ Dar mai rău cu davai ceas!”), acum e vremea yankeismelor! (Neo-) Chiriţoaia nu mai franţuzeşte, ci… americanizează. Iar consortul ei nu mai este ispravnic, nu!, el a devenit citty manager. Ce va urma, om trăi şi om vedea, dar eu zic să fim prudenţi şi să ne apucăm de pe acum să luăm ceva cursuri de limbă chineză, că nici nu ştii când te încearcă nevoia şi intri în criză de comunicare, iar despre partea „socializării”, dacă nu vei şti limba lui Confucius, chiar că mai va…

Cât despre limbajul colocvial al mesajelor pe net sau prin sms, zău dacă ştiu ce să mai zic. Suntem de-a dreptul asfixiaţi de duiumul de „pt k” (”adică „pentru că”) sau de „vb” (în loc de „vorbim”). Iar astea sunt, vă rog să mă credeţi, cele mai blânde siluiri ale limbii române, cea astăzi sărbătorită.

O să mi se replice, sunt convins , că nu vreau să pricep nevoia de adaptare din mers al limbajului curent la stilul de comunicare al epocii. Fireşte nimeni nu e atât de absurd încât să ignore faptul că limba unui popor este un organism viu, în continuă evoluţie. Da, numai că asemenea fenomene nu sunt semne ale progresului, ci de-a dreptul semnale ale alienării, ale pervertirii sau poate chiar ale degenerări limbii române.

Cât priveşte (pseudo) argumentul că abrevierile tălâmbe la care m-ar referit mai sus ar fi impuse de însuşi ritmul extrem de rapid al procesului de comunicare în lumea de azi, am observaţia că, în asemenea cazuri şi în multe altele de aceeaşi factură, nu mai este vorba despre nevoia de concizie, ci de o alarmantă îngustare a orizontului spiritual al omului zilelor noastre, captiv al consumismului şi al tiraniei efemerului. Ştiut fiind, de la Ferdinand de Saussure încoace, că nici-un limbaj nu este mai confuz decât gândirea pe care o exprimă.
Sigur, vorbind despre cinstirea limbii române, de către toţi cetăţeni ţării noastre fără deosebire de naţionalitate, ar fi de discutat, aici, şi despre anumite demersuri ale unor factori politici sau culturali aparţinând unei anumite naţionalităţi de a socoti cunoaşterea, vorbirea şi chiar respectarea limbii române drept ceva secundar … spre deloc. Dar, pentru că nu vreau să umbresc această zi de sărbătoare, prefer să amân discuţia. Nu fără a constata, cu toată amărăciunea cuvenită, că în afara replicilor, ferme şi riguroase ale ministrului de externe, Titus Corlăţean, nu prea am mai avut cunoştinţă de alte reacţii ferme, categorice şi tranşante ale diriguitorilor noştri. Mă gândesc, în primul rând, la Traian Băsescu, acest (încă) preşedinte al României care a promulgat , cu parcă un a în urmă actul normativ prin care s-a instituit ziua de 31 august ca Zi a limbii române.

Iată de ce, acordând întreaga şi sincera mea preţuire acestei frumoase sărbători a „Zilei limbii române”, îmi îngădui o modestă întrebare: „Dar după ce a trecut ziua de sărbătoare, adică mâine şi în zilele următoare, nu mai cinstim limba română? Şi, dacă totuşi” Da”, cum o vom face, fiecare, în felul nostru?”