Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Așa arată și economia românească. Are formele, structurile și trăsăturile unei economii europene, dar e mult mai mică. Indicatorii, veniturile, consumul, creditarea există, însă comprimate. România are peste 19 milioane de rezidenți, resurse și potențial, dar economia ei seamănă cu un cap zanza: totul e recognoscibil, dar la dimensiuni foarte mici față de activele pe care le are.
La începutul lui 2008 l-am întrebat pe un bancher cunoscut despre viitorul retailului, știind că românii aveau printre cele mai mici salarii din regiune, iar populația activă urma să scadă constant în următorii 10–20 de ani.
Cum poate crește retailul în România, dacă oamenii au venituri mici și economia reală nu e suficient de mare?
Răspunsul lui a venit calm, pe ton sigur: Totul pleacă de la cifre. Sigur, salariile sunt mici… dar dacă n-ar exista perspectiva unei creșteri semnificative a retailului, n-ar mai veni nicio bancă, n-ar mai deschide nimeni sucursale. România rămâne o țară cu populație mare. Chiar dacă mulți pleacă să muncească în străinătate, trimit bani acasă ca să cumpere locuințe. Nu există niciun motiv ca indicatorii pe termen mediu și lung să fie diferiți de cei din alte țări din regiune sau Occident. Retailul va crește mereu, poate mai încet, dar va crește până ne apropiem de standardele europene.
Pe hârtie, totul părea logic. Doar că băncile nu pot face mai mult decât permite economia în care activează. Economia românească - capul zanza - are limite. Unul dintre cei mai mari retaileri din România, după ce și-a eliminat concurenții prin achiziții, își pune problema să plece sau să fie preluat, pentru că mediul nu mai susține creșterea. Devine clar că optimismul bancherului era eronat: indicatorii macro pot fi manipulați prin optimism statistic.
Am continuat discuția despre diversitatea produselor bancare și raportul lor cu cererea reală a populației: Piața e dominată de instituții internaționale, mi-a explicat bancherul. Băncile aduc produsele pe care le consideră atractive pentru nivelul de dezvoltare și sofisticare al pieței. În esență, ce există acum pe piață e exact ceea ce se cere în România.
Logica pare impecabilă. Numai că legea lui Murphy e implacabilă. Ce începe bine se termină prost; ce începe prost se termină și mai prost. Lăsate în voia lor, lucrurile merg din rău în mai rău. Și țineți cont de faptul că Murphy a fost un optimist. În piața românească, precum la capul zanza, fiecare structură păstrează forma, dar nimic nu garantează funcționalitatea la scară reală. Populația în scădere și creditarea nesustenabilă merg împreună către același rezultat inevitabil.
Privind înapoi, pare clar că această economie a fost pregătită să supraviețuiască doar în miniatură. Deciziile, strategiile și optimismul statistic n-au putut contrazice realitatea. România nu era pregătită să crească la dimensiunea pe care cifrele globale o sugerau. Era doar un cap zanza - toate trăsăturile erau acolo, recognoscibile, dar mult prea mici pentru ceea ce ar fi putut fi.
Și mai merită de amintit ceva. Cam în același timp cu bancherul optimist, doi oameni politici de la vârful liberalismului afirmau că, între 2015 și 2020, România va trece de la statutul de țară emergentă la cel de stat mediu-dezvoltat. Până în 2020–2025, decalajele de dezvoltare dintre mediul rural și cel urban vor fi eliminate. Că, până în 2014, România va deveni a șaptea sau a opta putere economică a Europei și că există premise certe să ajungă a doua putere agricolă a continentului. Poate că aici se potrivește perfect butada profesorului de matematică Grigore C. Moisil: „Știți ce este un pesimist? Un optimist bine informat.”
Dar există și gluma aceea despre colaps care spune totul despre diferența de perspectivă. Optimistul zice: „Vom ajunge cu toții să cerșim…”. Pesimistul întreabă sec: „De la cine?”. De unde rezultă, fără alte explicații, că optimistul e un pesimist prost informat.
Iar povestea de Crăciun e poate cea mai bună sinteză a acestei economii. Copilului pesimist Moșul îi aduce un trenuleț, dar el strâmbă din nas, convins că se va strica, așa cum s-au stricat toate celelalte. Copilul optimist primește o balegă de cal într-un ciorap. Întrebat ce i-a adus Moș Crăciun, răspunde senin: „Un ponei. Numai că nu-l găsesc deocamdată.”
Ca să tragem o concluzie, cele două abordări – pesimistă și optimistă – sunt caracteristice unor categorii distincte ale populației: pesimismul celor care știu că nu pot, care înțeleg limitele, dimensiunea reală a economiei-cap zanza și constrângerile ei structurale; optimismul celor care speră, chiar dacă cei care îi conduc nu pot.
Citește pe Antena3.ro
