Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Santiago Zavala, personajul principal din romanul “Conversaţie la Catedrală”, ne spune că “În Peru, cine nu se arde, îl arde pe altul”. Dar nu numai acolo, lucrurile stau la fel şi pe Dâmboviţa. Deunăzi, s-a nimerit să vizitez ţara lui Zavala chiar în timpul dictaturii lui Fujimori, cu ocazia unui congres internaţional anticorupţie. Adulatul preşedinte cu origini nipone, care ulterior a fost condamnat la ani grei de puşcărie pentru… corupţie, părea atunci a fi unsul zeilor încartiruiţi la Machu-Pichu. Era însoţit în permanenţă de o liotă întreagă de lingăi, întotdeauna aplecaţi de şale şi tocmiţi să-l laude neruşinat. Păşea ţanţoş şi inspira forţă, nimic nu părea a-l atinge, era la apogeul puterii, ţara i se oferea fără crâcnire. Discursul său de deschidere n-a diferit de al altor amfitrioni în asemenea evenimente. Ferm şi intransigent în lupta cu corupţia, pe care se angaja s-o sugrume cum va ieşi din sală. Vorbe degeaba, demagogie oficială şi atât. Politica minciunii de partid şi de stat. Străinătatea trebuia să afle altceva, sărmanii din interior ascultau resemnaţi bazaconiile propagandistice ale şefului. Era momentul în care Fujimori îi ardea pe supuşii peruani, pe urmă s-a întâmplat să fie invers, l-au ars ei. Autorul romanului, inegalabilul Llosa are şi o explicaţie, universal valabilă, observ. Cică “În această societate, unica manieră de a avea succes este să faci rău aproapelui tău. (…) în Peru, a avea succes înseamnă a te transforma într-un ticălos, într-un om necinstit şi corupt”. Parcă ar fi în România, zău !, nu vi se pare ? Uitaţi-vă în jur, priviţi-i atent pe oamenii de succes, de la guvernanţi în jos ! Nu sunt ei cu adevărat ticăloşi de succes, sau am luat-o eu razna ? Au pus jugul pe noi toţi, ne-au furat speranţele şi ne-au otrăvit sufletele, umilindu-ne prin proasta lor creştere; au împuţit aerul cu ifose de şmecheri până ne-am sufocat. Trufaşi şi lacomi, mitocani şi corupţi, oamenii de succes băştinaşi nu numai că se ard între ei, dar ne ard şi pe noi, sponsori nătângi ai ticăloşiei lor nemărginite…
Un sondaj ţinut la sertar de un partid neaoş scoate la iveală ceea ce intuiam de mult. Ei bine, 92 % dintre români detestă şleahta “oamenilor de succes “! Procentul e înmărmuritor, nu lasă loc de interpretări. Nici nu se putea altcumva, într-o ţară famelică şi cu veche tradiţie în jupuirea calicimii de către bogătani. Sărăcia de acum, cu perspective şi mai înfiorătoare, desluşeşte aproape în întregime reacţia strânsă în cifra ce-ţi taie respiraţia. Dar nu e singura, bădărănia şi desfrâul la care se dedau “ticăloşii” îmbuibaţi sunt celelalte dezlegări la uimirea sociologilor. Trăind între guşaţii ăştia am priceput furia oarbă şi barbară a ţăranului din 1907 sau a abia înfiripatei clase muncitoare din anii postbelici. În mintea mea de cititor al cărţilor de istorie şi nu numai, hoardele acelea de zdrenţăroşi nu aveau vreo scuză în pornirea lor distructivă. Capitalismul sălbatic al deceniilor din urmă m-a lecuit de clişee, m-a silit la nuanţări. Uneori raţiunea devine neputincioasă în lupta cu ghiorţăielile stomacului şi atunci se întâmplă ca omul să se răscoale, să-i strângă de gât pe hulpavii ciocoi şi să le incendieze conacul. După ce i s-a şterpelit totul, ajunge să creadă că îi este permis orice. Explicaţi-i voi că nu este aşa, eu nu mă simt în stare, m-am săturat de succesul ăstora care ne ard întruna.
La Vatican, alt fel de ticăloşi, în straie clericale şi cu sfânta cruce pe piept, s-au dedat orgiilor sexuale. Păcatul nu e nou, dimpotrivă, are vârsta Bisericii din capitala creştinătăţii. Acum însă partenerii de zbenguieli trupeşti ai cardinalilor erau recrutaţi dintre minorii pripăşiţi prin locurile de pierzanie ale Romei. Între ei şi români, dezrădăcinaţi şi sărmani, plecaţi hai-hui să câştige un coltuc de pâine şi-un aşternut promiscuu. Reţeaua de prostituţie masculină avea şi un nume pe măsură – “Belli e Dannati”. “Frumoşi şi Blestemaţi”, în limbajul din colonia noastră, cotropită iarăşi de legiunile în odăjdii ale romanilor. ”Muritorii de foame şi disperaţii” imigranţi au ales, contra cost, să ţină de urât preoţimii pederaste prin văgăunile catolicismului. O Europă unită presupune şi asemenea împreunări, damnaţiunea sexuală nefiind un motiv de discriminare socială şi profesională. Şi, totuşi, dincolo de aberaţiile corectitudinii politice actuale, încotro ne îndreptăm ?
Scrie Radu Cosaşu, omul cu a cărui metaforă mă hrănesc de vreo 40 de ani, că suntem un neam de “megalomani rataţi”. Nişte “amărâţi care nu vrem să stăm decât la masa bogaţilor, dar mereu ne socotim banii din buzunar, lamentându-ne că noi avem valoare, dar nu şi paralele lor”, asta “ca să poţi înţelege ce stupizi suntem în toate complexele noastre”. Fudulia românului e ca râia, se ia de la unul la altul de nu scapă nimeni. O moştenim din tată-n fiu prin codul nostru genetic şi o purtăm la vedere, să plesnească vecinul de ciudă. Altfel n-ar avea niciun chichirez, lăudăroşenia trebuie să stârnească, deopotrivă, invidie şi admiraţie. Şi niţică teamă, desigur. Megalomanul de aici e şi guraliv, îşi strigă cu aroganţă părerea în orice chestiune, capătă dimensiuni de “guru”, mahalaua îl ascultă şi-l venerează. Îi soarbe cuvintele şi-l dă de exemplu la copii. Deh, e model de reuşită. Ecranele televizoarelor autohtone sunt pline cu astfel de inşi, e un spectacol de bâlci, seară de seară. Grotesc şi insalubru. Ridică ratingul şi îngroapă buna-cuviinţă. Ei sunt râsu' - plânsu' naţiunii de “megalomani rataţi”, emblema mediatică a României ridicole.
