x close
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ce puteam invata, azi, din lectia lui 30 decembrie 1947?

0
Autor: Serban Cionoff 30 Dec 2017 - 12:28
Ce puteam invata, azi, din lectia lui 30 decembrie 1947?


 Acum șaptezeci ani, după o scurtă întrevedere cu două proeminente figuri ale guvernării comuniste, Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej, Regele Mihai abdica. În realitate, i s-a impus să abdice, așa după cum  va declara la prima conferință de presă privind evenimentele din 30 decembrie 1947, organizată la Londra pe 4 aprilie 1948:,,Acest act mi-a fost impus cu forța de un Guvern instalat și menținut de o putere străină, un Guvern total nereprezentativ pentru voința poporului român’’.

 Atât de mare a fost voința de a acapara puterea- așa după cum prevedea ,,Planul de măsuri adoptat de Comitetul Central al Partidului Comunist Român privind abolirea monarhiei și proclamarea Republicii’’ redactat pe 29 decembrie - și atât de lipsită de un elementar respect față de meritele uriașe ale instituției monarhice în istoria României încât Regelui nu i s-a permis să citească, el însuși, la radio, actul abdicării. Cât despre posibilitatea de a se schimba măcar o virgulă din textul cu care au venit cei doi lideri comuniști la palatul Elisabeta nici că putea fi vorba…

 Cu numai trei ani în urmă, a fost nevoie ca Regele Mihai să dea citire la postul național de radio ,,Proclamației către țară’’ din 23 august 1944,dar acum, monarhia nu mai era decât ,,o piedică în calea dezvoltării țării noastre’’! Ca să nu ne mai referim și la faptul că, în anul care sta să înceapă, 1948, se împlineau trei decenii de la Marea Unire împlinită sub sceptrul lui Ferdinand Întregitorul, bunicul celui constrâns să abdice. Dar nu de asemenea  sentimente erau capabili uzurpatorii, ci numai de cele de totală obediență față de Tătucul  Stalin și de ,,poporul sovietic eliberator’’!  

 ,,Puternica noastră vecină cu care speram să colaborăm pașnic și liber- mai spunea Mihai în declarația făcută în fața jurnaliștilor în aprilie 1948-, ne-a impus un guvern care nu reprezenta în nici-un fel voința poporului. Acest guvern a distrus ultimele vestigii ale libertății’’. Dureros de adevărat, fiind vorba numai despre Rusia Sovietică, dar, pentru o dreaptă evaluarea a evenimentelor și pentru a trage o atât de trebuitoare învățătură din ele, trebuie spus că toate acestea s-au petrecut în condiții cu totul potrivnice mult mai complexe și implicând mai mulți actanți. Condiții despre care s-a pronunțat eminentul istoric, profesorul Dinu C. Giurescu în cartea sa de referință ,,Lichidatorii. România în 1947’’:,, Soarta României nu mai interesa  factorii de decizie din Vest, în primul rând Marea Britanie și Statele Unite. Ceea ce se întâmpla cu România era, pentru ei, un capitol închis (noiembrie 1947)’’.

 Într-adevăr, în săptămânile ce au precedat actul de la 30 decembrie, Regele Mihai și Regina Mamă, Elena, au efectuat o vizită în Marea Britanie. Cu această ocazie, tânărul monarh a prezentat ambasadorului american, Douglas, ca și a unor înalte personalități politice din țara gazdă, situația politică din România, insistând asupra ideii că el, ca Suveran, nu poate interveni. Din păcate, așa cum o demonstrează, fără putință de tăgadă, profesorul Dinu C. Giurescu, mesajul regal a fost primit de către interlocutori doar cu protocolară deferență sau, după caz, cu simple încurajări, mai degrabă de circumstanță. Ajungând până la declarația unui interlocutor rămas, totuși necunoscut: „Dacă vi se întâmplă ceva, nu puteam face nimic.’’

 Și nici nu avea cum să facă mai mult decât nimic, atâta vreme cât aproape toți (dacă nu chiar toți) dintre cei cărora Regele Mihai le-a cerut sfatul cunoșteau că operează acordul dintre guvernul dintre guvernele britanic și sovietic din 1944(mai-iunie, respectiv octombrie) prin care s-a  stabilit ca ,,afacerile românești să  fie de resortul principal al guvernului sovietic- în proporție de 90%- cu un procentaj egal în favoarea guvernului britanic în Grecia’’. Acord care făcea nefastă partidă cu ocuparea și controlul țării noastre de către Armata Sovietică. Pentru ca, ulterior, prin Declarația privind Europa eliberată, adoptată la Conferința de la Ialta, prin comunicatul Conferinței de la Potsdam, respectiv, prin hotărârea Conferinței miniștrilor Afacerilor Externe de la Moscova, coordonatele decisive ale situației României să fie decise fără ca partea română să fi fost consultată sau , măcar, informată în prealabil. Decizii care, așa cum remarca tot profesorul Dinu C.Giurescu, au fost stipulate în toate aceste documente,,cu formulări generale sau ambigue care au fost interpretate diferit,diametral opus, de fiecare dintre cei Trei Mari’’.Iar, pentru că în România ,,avea preeminență deplină Uniunea Sovietică, au prevalat, de fiecare dată–în politica internă- punctul de vedere și interpretările Moscovei’’.

De aici, singura concluzie corectă și incontestabil întemeiată fiind cea pe care a emis-o profesorul Dinu C. Giurescu și anume că având în vedere ,,caracterul descurajator al  convorbirilor sale de la Londra’’ reiese că, și de această dată, „ca în momentele hotărâtoare ale cârmuirii sale, Suveranul României se afla singur’’.

Ceea ce, la drept vorbind, nici nu mai este de mirare în condițiile în care, prin însuși premierul său, Wiston Churchill, Marea Britanie, a fost unul dintre decidenții viitorului României! Este atunci de înțeles de ce oficialitățile de la Londra și alte autorități din Vest, s-au ferit să dea un sfat concret Regelui Mihai, cu atât mai puțin să facă declarații care i-ar fi putut angaja. Singura lor grijă fiind ca, în cazul în care decide să nu mai se întoarcă acasă, Suveranul României să nu dea o declarație în acest sens atâta vreme cât mai se afla în Marea Britanie. În rest, o dată revenit în țară, era de-acum numai și numai treaba PCR-ului să vadă cum se va descurca în cea ce privește Regele și monarhia. Situație pe care Watson, șeful-adjunct al Departamentului Sud-Est din Foreign Office, o anticipa într-o telegramă transmisă Departamentului de Stat pe 17 noiembrie 1947: „Mihai pierde jocul(politic) și dacă se întoarce în România va fi numai o chestiune de timp- probabil scurt timp- înainte de a fi îndepărtat prin ucidere, asasinat, închisoare sau expulzare’’. (Document citat tot de către profesorul Dinu.C. Giurescu în lucrarea menționată.)

 În asemenea împrejurări, sunt de apreciat în mod cu totul special, curajul și demnitatea cu care tânărul Suveran decide să se întoarcă în România pe deplin conștient fiind atât de marile amenințări care îl vizau cât și de lipsa „oricărui sfat’’ din partea Statelor Unite ca și din partea Marii Britanii sau a unui ajutor concret. Fiecare dintre cele două state urmărindu-și numai și numai interesele foarte concret definite în documente la care, pe bună dreptate, tânărul monarh român nu avea acces.     

 Este, cred, de la sine înțeles că, aducând în discuție această temă- extrem de sensibilă,recunosc!-, acum, la împlinirea a șapte decenii de la actul din 30 decembrie 1947, o fac din dorința de a evidenția anumite semnificații actuale ale evenimentului. Fiindu-mi, mărturisesc, total străină orice încercare de face dintr-o asemenea abordare un motiv, mai degrabă un pretext, pentru o atitudine anti-occidentală, primitivă și descalificantă prin definiție. Vreau, însă, să evidențiez, și cu acest prilej, un adevăr peste care trecem prea ușor și anume că, prin poziționarea sa pe harta Europei și a acestei lumi aflată într-o tumultoasă devenire și într-o acută confruntare, România este vizată de diverse jocuri de interese. Scenarii despre care, poate, nu întotdeauna, România  are toate informațiile, prin însuși faptul că nu face parte din lumea marilor decidenți.

 De aici și riscul de a fi pusă în fața faptului împlinit. Situație din care, însă, nu rezultă, în nici-un caz, atitudinea de executant umil, dacă nu chiar ultra- zelos, al unor decizii voluntariste sau poziționări negativiste, dar nu și justificate în egală măsură, care ne vizează direct, ca țară și ca națiune. Cu atât mai puțin intrarea imediată în fibrilație după ce anumite entități diplomatice dovedesc că nu înțeleg sau, mai rău, că nu ar vrea să înțeleagă, decizii adoptate de către două dintre puterile statului de drept din România: legislativul și executivul.     

  Pe scurt, în politică și în diplomație buna credință este un factor necesar dar nu și suficient. A-ți cunoaște cât mai bine și a-ți evalua, cu obiectivitate, partenerul de negocieri și de relație- mai presus de așteptări euforic-entuziaste ca și de suspiciuni sau de prejudecăți-, aceasta ar putea fi, cred, una dintre învățăturile pe care le putem avea dintr-o analiză nepărtinitoare, peste timp, a evenimentelor din 30 decembrie 1947.


Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de