Cu capitalism când încercaţi?

Nu se poate să nu fi observat că în România măsurile de înăsprire a fiscalităţii - precum majorarea accizelor ori taxa pe stâlp - “muşcă” aprig din prezent, în timp ce relaxarea e “aruncată” cât mai departe în viitor. Dacă în urmă cu o lună reducerea CAS se afla potrivit premierului pe lista de teme de discutat cu FMI în iunie, acum ministrul Bugetului spune că măsura se “reportează” pentu vizita suplimentară a Fondului din iulie. O astfel de abordare îmi aminteşte de guvernele conduse de Boc şi Tăriceanu. Viitorul, cu cât este mai îndepărtat, e mai luminos, faţă de prezent, care-i permanent în negură. De pildă, execuţia bugetară la 4 luni arată încasări slabe şi ţinerea deficitului sub control din tăierea cheltuielilor. Dar, guvernul mizează pe o îmbunătăţire a colectării din mărirea accizelor la carburanţi şi din impozitul pe construcţii speciale. Mai că iar imi vine să tot zic că un optimist e un pesimist prost informat.

Însă nu spun asta, ci reamintesc spusele lui Eugeniu Carada din 1867, conform cărora criza noastră financiară - în care am intrat o singură dată, în 2009, şi am ieşit de 4-5 ori până acum, ultima oară într-o vineri - provine din “reaua şi nedreaptă noastră sistemă de impozite”. De unde rezultă că ar fi reformă de făcut. Altfel guvernul va continua să îşi asigure rezervele de productivitate, nu din mai mai multă eficienţă, nici măcar din şomaj sau curs de schimb, ci din nivelarea nivelului de trai. Adică, îl va taxa - mai departe - pe cel priceput şi harnic, care încă mai are puterea să achite accize, până când îl aduce la nivelul celui de la care nu mai are ce lua şi care s-a refugiat în economia subterană. Ceea ce, fireşte, că se numeşte selecţie adversă şi hazard moral.

Şi ar mai fi un aspect de dezbătut. Deşi, în România, majorarea taxelor e certă, iar reducerea lor ipotetică, veniturile bugetare reprezintă tot o treime din PIB. Oare de ce? Pentru că majorarea şi întreţinerea PIB - numită şi creştere economică - costă foarte mult. Cu alte cuvinte, ceea ce construieşte statul costă cât nu face. În timpul acesta nu se plătesc furnizorii. Şi din cauza arieratelor statului, furnizorii sunt în incapacitate de a plăti impozite, care să se constituie în venituri la buget. Lipsa de performanţă în cheltuirea banului public determină micşorarea încasărilor şi atunci se majorează taxele pentru ca veniturile bugetare, ce reprezintă o treime dintr-un PIB umflat, să n-ajungă cumva la un sfert...

Din păcate, în condiţiile în care creşterea economică se extrage din nivelul de trai va fi foarte greu de realizat convergenţa reală cu zona euro, ba şi la atingerea convergenţei nominale vom întâmpina dificultăţi. Iar principala problemă e că politicul nu-şi recunoaşte falimentul şi încearcă mereu să “corecteze” norma legală în aşa fel încât să nu mai conţină norma morală. Vrea să câştige timp ducând “boala” pe picioare, pe care o maschează printr-o confruntare dreapta – stânga, deşi egalitarismul vădeşte că în România au existat mereu două stângi. Altfel spus, n-am fost niciodată capitalişti.