Despre sensul ”frumos” al suferinței

”Suferința are moșii mai întinse”, spune scriitorul Ovidiu Pecican într-o inedită rubrică de pe Facebook, ”Creste” se numește, pe care eu o percep ca pe o invitație interesantă la ”exerciții” de gândire. De ce să aibă suferința ”moșii mai întinse”(și vorbim despre suferința umană, deși suferința pare înscrisă în tot ce-i viu), care-i rolul suferinței în experiența umană, dacă există unul, și ce putem face oare să-i reducem efectele, căci de eradicat pare imposibil? Reflectând asupra expresiei lansate de profesorul Pecican, vreo trei zile mi s-au învârtit în minte zeci de idei; m-am gândit la tipurile suferinței, la intensitatea suferinței, la fericitele suferinți, la suferințele florilor, ale ființelor, ale minții, ale sufletului și, în special, la rolul suferinței de instrument al conștiinței umane. Suferința care apare ca o consecință a erorilor noastre de gândire, de trăire sau de acțiune este, poate, ”moșia suferinței”, întinsă în întreaga experiență umană. Dacă o privim din acest unghi, suferința e un corector al conștiinței, e un semnal al inconștienței, al căderii minții în iraționalitate, un semnal al erorii umane și unul pe care, dacă l-am urmări și urma, am putea aduce lumină în viețile noastre.

”Iartă-i , Doamne, că nu știu ce fac”, rugăciunea Mntuitorului înainte de crucificare, sugerează că inconștiența e cauza cruzimii umane și motivul pentru care oamenii nu-l pot recunoaște pe Hristos, nu doar în ei înșiși, ci chiar când Hristos e întrupat și le stă în față. Suferința izvorâtă din inconștiență nu crează numai durere interioară, personală, ci e făcătoarea durerilor din lume, e cauza răului, care se dezlănțuie vulcanic, omorându-l și pe Dumnezeu. Suferința întunecă viguros conștiința și o face până acolo unde ea, dacă nu-l poate recunoaște pe Dumnezeu, e limpede că nici un lucru care există nu poate să-i apară altfel decât distorsionat. Așadar, privim către suferință ca spre o cauză a dostorsiunii percepției umane, care se acutizează până la autodistrugere atunci când nu facem un pas către a înțelege suferința și rolul ei pozitiv, căci din acest punct începem să ne corectăm erorile. Suferința e un semn că am greșit undeva. Dacă mâncăm incorect, corpul ne dă de știre, îngrășându-se și producând anumite dureri. Dacă gândim greșit, ne simțim anxioși, temători, înfricoșați, furioși etc și aceste gânduri au ca o consecință imediată schimbarea fizionomiei noastre( nu mai vorbim despre substanțele nocive pe care creierul le secretă în corp în acele momente)! Gândurile negre ne fac urâți și ceva mai bătrâni și dacă suntem foarte tineri, și acesta este motivul pentru care mulți oameni nu se plac pe ei înșiși. Aceste efecte imediate ale ”geșelilor” noastre sunt doar expresii ale unor forme de suferință, care persistă până când corectăm cauza ei. Corectând cauza, dispare suferința. E ca și cum suferința e un indicator de circulație, care ne arată că am greșit drumul!

David Hawkins, cercetător al stărilor avansate ale conștiinței, a folosit un test special(testul kinesiologic), cu ajutorul căruia însăși conștiința răspunde prin ”adevărat” sau ”fals” oricărei întrebări care ar putea fi pusă vreodată. Folosind acest test el a constatat că mușchii corpului nostru se întăresc automat în fața oricărui stimul care sprijină viața și slăbesc în fața acelor stimuli care-o sabotează. Suferința – în toate formele ei - e doar răspunsul conștiinței la stimulii care nu servesc viața. ”Moșia întinsă” a suferinței e – probabil – însăși moșia erorilor umane, pe care putem păși fiecare dintre noi diferit, începând de la felul în care interpretăm ”suferința”. Expresiile de tipul ”de ce eu, de ce mi se întâmplă mie, nu-i drept” sunt doar confirmări ale neânțelegerii mesajului pe care ni-l transmite suferința și o cale perfectă de a o perpetua. Întrebarea; “unde am greșit” și ce pot face să corectez greșeala mea ar putea fi primul pas care deschide ușa conștienței frumoase în această viață. Propria conștiință se liniștește în fața adevărului, iar liberul arbitru se eliberează de sub puterea forțelor inconștiente, iraționale, a căror putere crează suferința însăși. Suferința devine distrugătoare fără să-i corectăm cauzele, căci ea arată că nu trăim în adevăr. În ea s-ar putea ascunde cartea tehnică a conștiinței și toată schema noastră de funcționare corectă. Noi ne hrănim din tot ce sprijină și iubește viața , așa încât lipsa de iubire și de sprijin pentru viața noastră și a celor din jur face să fim ca un moșier îndărătnic, care-și adaugă teritorii pustii și pline de ciulini; el se înțeapă tot mai mult pe acolo, îl doare tot mai rău și, cu toate astea, crede că îi e scris să sufere, deși el ar putea vedea în suferință sensul ei frumos, sensul pe care și sfinții l-au descris prin termenul ”fericita suferință”.