Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu ştiu dacă ceea ce urmează să scriu e din alt “film”, dar, în mod firesc, fiecărei taxe încasate trebuie să-i corespundă o destinaţie clară şi, mai ales, un termen în care să se aloce. De pildă, din TVA şi din impozitul pe profit se pot realiza şi investiţii amortizabile în mai mulţi ani, dar nimeni nu-i poate acuza pe guvernanţii care cheltuiesc veniturile fiscale în exerciţiul curent. În schimb, contribuţiile de asigurări sociale ar trebui musai păstrate pentru momentul în care au cotizanţii nevoie, peste doi ani, sau peste zece. Cu alte cuvinte, e necesar ca fiecare să-şi plătească propria pensie, nu să se redistribuie contribuţia de la unul la altul, ca-n sistemele piramidale. Ani întregi banii de la accidente de muncă şi chiar de la şomaj au fost deturnaţi. Asta ca să poată spună miniştrii când sunt întrebaţi de unde fac cheltuieli: “Din PIB!”. Când firesc nu e să dai bani “din PIB” şi apoi să investeşti fără să ai de unde, ci să-ţi gestionezi resursele transparent, pe destinaţii şi pe termene.
Cel puţin aşa fac fondurile de pensii private. Au putere mai mare de negociere decât oamenii luaţi ca entitate, le plasează banii în instrumente conservatoare, cu venit fix, şi le achită pensia la termenul stabilit. Iar fondurile de asigurări sunt un fel de apendice al celor de pensii, şi în multe cazuri structura alocării activelor o respectă pe cea a provenienţei surselor din sectoarele economiei. Dacă însă societăţile, care au şi componentă de pensii şi de asigurări, se apucă să nu ţină cont de principii şi amestecă buzunarele şi termenele, ajung să gestioneze exact ca bugetul statului, aşa cum a făcut-o celebra companie americană AIG - salvată de stat.
Dar apropo de stat, când acesta nu administrează bine banii de şomaj se apucă să condiţioneze şi să plafoneze plăţile către asiguraţi. Şi pentru că statul a cheltuit banii la alt termen decât cel firesc, creşte vârsta de pensionare la 65 de ani, când speranţa de viaţă la bărbaţi e mai mică de 70. Până va ajunge să facă precum Bismarck, cel care a inventat sistemul public de pensii pentru a-i pune pe oameni să cotizeze până la o vârstă peste durata medie a vieţii.
Şi când vezi că nu există o strategie de gestionare a unei ţări care să depăşească ciclul electoral, când observi că lipseşte un masterplan, soluţia este doar un contract încheiat cu sistemul privat. Pentru că nimic nu poate opri o persoană de 30 de ani să-şi facă o asigurare privată pe trei decenii, care să-i permită să iasă la pensie la 60 de ani, nu la 65...
Din păcate însă, cine ia o astfel de decizie e obligat să cotizeze şi la stat. Sau privind din alt unghi problema, românilor care doresc să muncească, dar consideră nerentabil serviciul prestat de stat şi nu acceptă condiţiile impuse - adică, refuză să-l mai plătească - le este imposibil să mai lucreze legal. Cu riscul de a le fi încălcat un drept constituţional. Legea fundamentală stipulează că „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”. Nu scrie nicăieri că libertatea de a munci se livrează la pachet cu plata cotelor de asigurări sociale.
