Instituţia neuitării

Captivi în instituţia imposibilului, încercăm, din când în când, numai dacă nu se uită nimeni înspre noi, să intrăm, măcar cu jumătate de pas, în instituţia neuitării. Pare interesantă. Pare vie. Şi nouă asta ne trebuie, dacă ţinem cont de amănuntul că, de fapt, suntem morţi de multă vreme. Suntem atât de reci, de aşa de multe secunde şi de atât de mulţi ani, încât nici măcar nu ni se mai văd venele la încheietură. Nici pentru perfuzii nu mai suntem valabili. Şi, totuşi, stupizi şi egoişti cum ne acuză mai toţi cei din jur că suntem, refuzăm să primim în calendarele proprii adevărul.

Morţi. Şi dependeţi de mila celorlalţi. Doar lacrima ne-a mai rămas vie. Se scaldă, din când în când, pe obrajii aprinşi de pierderile anilor trecuţi. Aproape că ne vine să mai murim o dată, împreună cu fiecare dintre ezitările pe care le aruncăm în aer cu ciudă, de parcă am face întrecere cu cineva şi am vrea neapărat să luăm locul întâi în competiţia neîncrederii, a deznădejdii, a disperării.

Nopţile ne fac neuitarea amară. Nesiguranţa se vede mult mai bine pe întuneric. E ca o substanţă de contrast, e ca un contrast de substanţă. Mă întreb, uneori, când am murit aşa de tare de am ajuns să ne simţim, noi între noi, noi fără noi, singuri, singuri şi iarăşi singuri? Când s-a întâmplat să ne scape printre degete viaţa, de am ajuns să depindem bolnăvicios de un telefon şi de o linie în aşteptare, de o declaraţie şi de un cartonaş galben în finala propriilor destine? O finală de mâna a doua, nu ca disputa din Champions League, nu ca ultimul act al Cupei României, nu ca eternul conflict dintre stânga şi dreapta din politică.

Morţi. Şi ce puţin ne dăm seama de asta! Oasele ni se strivesc ca după orice îngropare, dacă nu avem grijă cum trebuie de ele. De inimă, ce să mai vorbim? E de mult, (ca să nu spun dintotdeauna) sfărâmată. De ce sfărâmată? Pentru că de inimi frânte au vorbit prea mult cântece de dragoste cu care nu mai face nimeni nicio afacere adevărată, nici pe piaţa muzicală, nici în târgul adevăratelor tranzacţii. Memoria, din păcate, încă are puls. Nu putem uita. Oricât de mult am vrea, oricât de tare am da drumul motoarelor lumii ca să ne apere de propriile greşeli şi de dependenţa de ochi căprui pentru care nu s-au inventat încă medicamente.

Dimineţile ne orbesc. Şi ne provoacă să degajăm mingea, cu mare, mare precizie, exact în poarta noastră. Măcar la autogol să ne pricepem.

Morţi. Dar n-avem loc de veci şi nici lumânare la căpătâi. Ne pâlpâie de pe noptieră doar un telefon mobil, în aşteptarea unui sms salvator, capabil să ne întoarcă de pe lumea cealaltă. Dar sms-ul nu mai vine. Semnalul e slab şi ni se duce şi bateria. Suntem morţi. Dar rămânem egoişti. Cerşim, cum am mai spus, certitudini. Vrem să ne fie cald şi să ne fie bine. Cerem prea mult. Clar cerem prea mult. Aşadar, ne dăm bătuţi. Recunoaştem ce e de recunoscut. Punem capul jos, pe ultima pernă, închidem ochii şi aşteptăm. Ne asumăm orice fel de risc. Suntem egoişti. Dar rămânem morţi.