La piaţă nu avem piaţă

În anii în care se fac puţine roşii, se scumpesc. În cei în care se fac multe, cad sub limita rentabilităţii, şi se aruncă. Problema noastră este aşadar că atunci când avem supraofertă nu ştim ce să facem cu ea. Când pepenii sunt atât de mulţi încât preţul lor scade la 10 bani/kg ei se dau direct de pe câmp, deoarece costă mai mult motorina ca să fie duşi la piaţă. În schimb, când n-avem suficiente legume, problema se rezolvă simplu. Cumpărăm de alţii, şi când costă prea mult mâncăm mai puţin.

Deci românii sunt obişnuiţi mai mult să n-aibă decât să aibă, şi importurile constituie supapa de reglaj a pieţei, nu comerţul intern. Iar asta e una dintre consecinţele gestionării ţării cu ajutorul politicii monetare, fiindcă lipsa de volatilitate a monedei dă stabilitate importurilor. Cu alte cuvinte, pe seama unei stabilităţi întreţinute de deficite şi a unei datorii externe încă reduse, funcţionăm după principiul: Nici n-avem, dar nici n-avem nevoie. Până când vine o “belea” din asta că se fac legumele şi suntem foarte încurcaţi când ne merge bine. De ce? Pentru că nu ne-am bătut niciodată capul să funcţionăm normal.

Ca să mai explic o dată, miniştrii habar n-au să administreze economia şi lasă politica monetară să “joace” în rolul principal. Se poate întâmpla însă ca supraproducţia de mărfuri să nu se coreleze cu oferta de bani. Altfel spus, atunci când băncii centrale i se pare că euro e ieftin îl cumpără, dar pe piaţa agroalimentară nu există astfel de mecanisme. Ar fi însemnat să se exporte surplusul de roşii sau să se transforme în bulion, dacă nu distrugeam fabricile de conserve şi ridicam pe locul lor blocuri. Ori să se trimită pepenii în ţările nordice, cu CFR Marfă.
Surprinzător, românii găsesc roşii din Insulele Canare la hipermarket, ca element de reglaj, care se cultivă pe pământ din Spania pus peste tuful vulcanic, sunt udate cu apă de mare desalinizată, şi-s ferite de vânt cu folii. După acest chin însă tot se obţine un produs de export. Noi degeaba avem sol, apă şi climă, că în loc să adăugăm la darurile naturii, le-am mai şi distrus.

Dar apropo de asta, ştiţi ce a răspuns guvernatorul Isărescu în februarie 2008 când l-a întrebat Săptămâna Financiară ce contează mai mult într-o economie, cantitatea de bani sau de bunuri şi servicii? Echilibrul dintre cele două. Iar acest echilibru este dinamic. Paradoxul teoriei monetare e că în ţările cu inflaţie ridicată, cantitatea de bani pare să fie mare, dar raportată la PIB-ul nominal devine relativ mică, fiindcă banii se evaporă. Fuga banilor se vede în creşterea vitezei de circulaţie. Pe când într-o economie stabilizată, unde apare elementul încredere, viteza de circulaţie a banilor scade, ceea ce face ca pe unitatea de PIB să fie mai mulţi bani.

Eu rezum cele spuse de Isărescu prin aceea că banca centrală oferă bani, dar cât timp nu există mecanisme de piaţă care să-i aloce corect, ei ajung la cei favorizaţi – de la samsarii tuciurii din pieţe, până la politicieni –, şi apoi, în loc să se redistribuie pe piaţă, dispar, transformându-se în maşini, vile şi depozite în paradisurile fiscale.