Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când ne gândim la băncile centrale, automat le considerăm a fi instituţii publice, aflate sub controlul statului. Cum ar putea lucrurile să stea altfel, devreme ce ele au monopol pe emisiunea de monedă, joacă rolul de împrumutători de ultimă instanţă şi au atribuţii de supraveghere şi reglementare?
Da, numai că lucrurile n-au stat dintotdeauna aşa. Iar o reminiscenţă a vremurilor trecute e aceea că există bănci centrale listate la burse, cu alte cuvinte care au şi acţionari privaţi. La burse se tranzacţionează acţiunile băncilor centrale din Belgia, Grecia, Japonia, Elveţia sau India.
Mentalitatea dominantă a zilelor noastre e aceea că funcţiile unei bănci centrale nu ar putea fi îndeplinite cu deplin echilibru şi obiectivitate, în interesul general al societăţii, decât de o instituţie publică, de stat. Dar nu la fel gândeau elveţienii la începutul secolului XX. În 1907, când a fost fondată, Băncii Naţională a Elveţiei i-a fost acordat monopolul emiterii de bancnote, activitate care, până atunci, era performată de către băncile private. Iniţial s-a vrut ca banca centrală să fie deţinută de guvern, însă elveţienii n-au acceptat ideea la un referendum în 1897, respingând astfel "socialismul monetar şi controlul de stat asupra politicilor de creditare".
De atunci, structura acţionariatului băncii a rămas aceeaşi: 53% din acţiuni sunt deţinute de autorităţile locale cantonale şi de băncile controlate de ele, 10% - de alte instituţii publice, iar 37% de 2.185 de acţionari privaţi. Cel mai mare acţionar privat e omul de afaceri Theo Sigert, care deţine 5,95% din acţiunile ce se tranzacţionează la Bursa din Zürich.
Problema este că, deşi deţin o treime din acţiuni, acţionarii privaţi nu pot exercita decât un control extrem de limitat asupra managementului. Asta pentru că toţi cei trei membri ai board-ului sunt numiţi de către Consiliul Federal Elveţian, la recomandarea Consiliului Băncii Naţionale. Acţionarii privaţi pot vota doar pentru 5 dintre membrii acestuia din urmă, însă ceilalţi 6 sunt numiţi tot de către Consiliul Federal. Mai mult, indiferent câte acţiuni ar deţine un acţionar privat al băncii, drepturile de vot sunt limitate la 100 de acţiuni. Indiferent de profitul consemnat, dividendele anuale sunt plafonate la 6% din capitalul social iniţial al băncii, ceea ce înseamnă în total doar 1,5 milioane de franci elveţieni pe an.
Un alt lucru interesant, în Belgia, banca centrală era controlată, din postura de acţionari, de către băncile comerciale private din ţările respective. Dar, în 1948, statul belgian a efectuat o majorare de capital şi, de atunci, controlează jumătate din acţiunile băncii, după ceea ce s-ar putea numi o "preluare ostilă".
