Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sunt convins că deja e clar pentru foarte-foarte multă lume că o analiză pe text a declaraţiilor lui Traian Băsescu necesită studii de specialitate. Omul are momente în care se prezintă naţiunii ca fiind complet rupt de realitatea care-l plasează în cea mai înaltă funcţie din statul român. Nu-i bai, până la anul trece. Problema este că încă mai are fani, adepţi fervenţi, soldaţi credincioşi şi mercenari fanatici, gata oricând să renunţe la orice (idealuri ori principii, dar unii, probabil, şi la bani) pentru a-i sluji lui. Cum s-a ajuns la o asemenea spălare a unor creiere este o întrebare pe care mi-am pus-o demult şi am ajuns la o concluzie provizorie: Traian Băsescu s-a adresat încă de la începutul activităţii sale publice de masă, adică de la candidatura la Primăria Capitalei, electoratului frustrat. Frustrat de dezordine, nostalgic după o mână de fier, alias dictatură, dar fricos în a se afişa cu un asemenea ideal, doritor de disciplină, dar, de ruşine, obligat să se mărturisească om de Dreapta, dar nu liberal pentru că nu corespunde directivelor de partid, “liber schimbist”, însă îndoctrinat până în măduva oaselor. Frustrat, îmi permit să presupun, urmând exemplul cel mai autorizat al afirmaţiilor publice, până şi în relaţiile intime, de acasă. Ăsta e nivelul de comunicare în societate pe care-l promovează liderul de azi al naţiunii române. Bagă strâmbe în familia Pandele-Firea. Îi transmite lui Gabriela Vrânceanu că bărba’su o cam mermelea pre când era vaporean, ca domnia-sa, Traian, un familist recunoscut în toate porturile lumii largi. Cât despre împricinată, cu eleganţa unui comandant de vapor, preşedintele republicii spune că “să n-o ia” – Victor Ponta purtător de cuvânt - că e piază rea pentru toţi bărbaţii pe care zice că-i sprijină. De câteva ori în viaţă am avut parte de momente penibile, în care un cuplu cu care eram prieten să treacă prin situaţii evidente de dezangajare a unuia dintre parteneri. La cârciumă, înhăitaţi, tot vorba ilustrului demnitar, eram mulţi cei care ştiam despre ce e vorba şi chiar după mai multe beri, când limba ne mânca mai tare şi sentimetele de solidaritate dădeau buzna, tot aveam decenţa să considerăm că, în ciuda faptului că urinăm împreună, tot nu suntem suficient de intimi cu comeseanul nostru. Traian Băsescu a desfiinţat orice ştachetă, orice barieră şi mărşăluieşte prin vieţile oamenilor cu bocancii ăia de care zice că fereşte Justiţia.
Dar vreau să mă opresc aici cu incursiunea asta pe un teritoriu insalubru şi să iau distanţa de siguranţă necesară.
De mai multă vreme, de când a descoperit Republica Moldova ca obiectiv electoral, Traian Băsescu vrea să ia locul şi votanţii lui Corneliu Vadim Tudor. Repet, este rupt de realitate. Unu: pentru că C.V. Tudor arunca invective odioase de pe poziţia unui etern opozant. Doi: pentru că liderul PRM îşi ambala insultele degradante în ambalajul sclipitor al unui talent indiscutabil. Traian Băsescu este josnic şi atât. Punct. Este realitatea terestră pe care vaporeanul nu o mai percepe.
Nu mai spun nimic despre independenţa Justiţiei a cărei acţiuni el le prevede, în direct, la ore de maximă audienţă, brusc insiprat atunci când se urcă la tribuna Administraţiei Prezidenţiale, pentru conferinţe de presă. Zic doar atât: singurul politician cu care-l pot compara pe Traian Băsescu este Corneliu Vadim Tudor, şi comparaţia este în favoarea celui de-al doilea. Vadim a reprezentat timp de mai bine de 20 (două zeci, de două ori mai mult decât Băsescu) o instituţie prin sine însuşi. Doar el a mai folosit în dezbaterea publică un dat de la Dumnezeu (un handicap, vârsta ori pur şi înfăţişarea) sau un lucru care nu ţine de voinţa ta (mai nou văd că şi Andrei Pleşu a dezvoltat o apetenţă către miştocăreala metafizică pe subiectul numelor de botez şi a celor de familie) ca obiect al trântei politice. Dar C.V.Tudor era liderul unui partid extrtemist, necum preşedintele ţării. Traian Băsescu este un simbol naţional: care întrupează neputinţa de adaptare la standardele de bun simţ şi bună cuviinţă a lumii din care vrem să facem parte, neputinţa de a arde etape istorice care să ne aducă în prezentul unei comunităţi civilizate, în care raţiunea pozitivă şi cuvintele alese cu grijă sunt repere. Traian Băsescu apasă cu ură pe Viorel, prenume pe care-l consideră nedemn şi care-i “miceşte” statura lui Victor. Mă cheamă Dragoş-Vasile, dar cu un asemenea preşedinte mă declar Victor Viorel!
