O fereastră în <<cortina de fier>>

Aşa a fost caracterizată “Declaraţia din aprilie 1964”, documentul politic extrem de discutat, acut controversat adoptat de Plenara CC al PMR, considerat “Declaraţia de independenţă” a comuniştilor români faţă de heghemonia Kremlinului. Document ale cărui certe semnificaţii istorice şi posibile reverberaţii contemporane au fost abordate în cadrul simpozionului organizat de către Academia Oamenilor de Ştiinţă din România. Manifestare al cărei moderator a fost prof univ. dr. Ioan Scurtu şi care l-a avut ca invitat special pe Larry Watts , membru de onoare al AOSR. De asemenea, simpozionul a beneficiat de intervenţiile substanţiale ale cercetătorilor Florian Banu şi Liviu Ţăranu, autori ai unei remarcabile lucrări de analiză consacrată “Primăverii de la Bucureşti”(apărută la Editura Enciclopedică în anul 2004), precum şi ale unor reprezentanţi marcanţi ai mediului nostru diplomatic şi ştiinţific: prof. univ. dr. Ion M Anghel, prof. univ. dr. Constantin Vlad, dr. George G Potra, dr. Vasile Buga.

Aşa după cum menţiona prof. univ. dr. Ioan Scurtu în intervenţia de deschidere a simpozionului, cele cinci decenii care au trecut de la adoptarea documentului politic al comuniştilor români oferă oportunităţi reale unei analize realiste şi corecte a cauzelor care au determinat această luare de poziţie, curajoasă şi câtuşi de puţin lipsită de riscuri şi de ameninţări directe din partea liderilor PCUS. Analiză care să plece de la premisa că în cercetarea istoriei nu există ”pete albe” şi”pete negre” ci numai evenimente, fenomene şi procese care trebuie analizate dincolo de partizantul politic şi ideologic. Din această perspectivă, “Declaraţia din aprilie 1964” reprezintă un document ale cărui semnificaţii depăşesc cadrele istorice şi condiţionările geo-politice ale momentului în care a fost adoptată şi, în primul rând, dimensiunea sa politică.

Ideea a fost reluată şi circumscrisă unei perspective cuprinzătoare de către Larry Watts care şi concentrat intervenţia pe două coordonate:-a) premisele interne şi internaţionale ale adoptării “Declaraţiei din aprilie” ; şi- b) ecoul internaţional al acestul document. În acest sens, el s-a referit, punctual, la evoluţia complexă a condiţiilor economice şi a relaţiilor politice interne, din România, acordând, totodată, o atenţie specială evoluţiei relaţiilor dintre ţara noastră şi”marele vecin şi prieten de la Răsărit”, respectiv a relaţiilor PMR cu PCUS. A reţinut atenţia constatarea că , dacă pe planul strict al ideologiei unice, fidelitatea comuniştilor români faţă de doctrina marxist-leninistă nu a fost nici-un moment contestată sau măcar pusă la îndoială, din pespectiva relaţiilor politice şi, deloc în ultimul rând, militare cu URSS şi cu structurile Tratatului de la Varşovia, ca şi a celor economice în cadrul CAER, au cunoscut o evoluţie complexă şi sinuoasă. Evoluţia care, în mod generic, ar putea fi denumită: de la supunere necondiţionată la o relativă dar reală emancipare. În acest sens au fost evidenţiate câteva evenimente majore cum ar fi: desfiinţara SOVROM-urilor, plecarea consilierilor sovietici şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României(1958), poziţia distinctă a PMR în criza cubaneză, toate acestea culminând cu intensa polemică declanşată de aşa numitul”Plan Valev” privind ”specializarea activităţilor economice” în CAER, prin care României i se prescria doar rolul de “producător agricol”. În acest din urmă caz, fiind de menţionat atât demersurile politice răspicate ale unor înalşi dimnitari români precum Ion Gheorghe Maurer şi Alexandru Bârlădeanu, ca şi replica temenică şi incisivă dată de către eminentul om de ştiinţă Costin Murgescu. Este vorba, s-a accentuat, despre o emancipare care, în plan politic, s-a exprimat prin poziţia realistă şi echilibrată a României în conflictul sovieto-chinez şi care, în mod evident, a avut directe implicaţii în planul demersurilor diplomatice ale guvernului României.

Dincolo de cadrul lor strict particular de manifestare, asemenea luări de poziţie au atras, după cum era de aşteptat, atenţia factorilor politici majori ai vieţii internaţionale. Circumscrise, mai târziu de către analişti ca fiind componente ale fenomenului pe care Zbigniew Brzezinski l-a numit “indigenizarea partidelor comuniste”, adică de integrare, relativă desigur, a partidelor comuniste în viaţa ţărilor în care activau, demersurile liderilor politici de la Bucureşti s-au bucurat de un larg ecou, de aprecierea favorabilă şi chiar de încurajarea şi susţinerea unor instituţii-cheie şi ale unor factori politici decizionali din Occident. Sau, aşa după cum Larry Watts a sintetizat într-o formulare plastică şi sugestivă:”Româna nu a fost un Gică-contra în polemica cu Moscova , ci a avut, cu adevărat, ceva de spus!”

La rândul lor, Florian Bratu şi Liviu Ţăranu au abordat “Declaraţia din aprilie 1964” din perpectiva oferită de documente politice ale acestei perioade, documente încă puţin cunoscute până acum, punând accentul pe raporturile de forţe şi confruntările de interese care s-au manifestat atât la nivelul conducerii PMR cât şi în cadrul organismelor “lagărului socialist”. Concluzia corectă şi temenic argumentată acestor intervenţii fiind aceea că “Declaraţia din aprilie” a marcat sfârşitul unei credinţe despre infaibilitatea Moscovei ca “far călăuzitor al lumii contemporane” şi, totodată, începutul unui îndelungat proces de emancipare de sub tutela acestui centru unic de decizie şi comandă.

Pe bună dreptate se poate pune întrebarea: care mai pot fi semnificaţiile “Declaraţiei din aprilie 1964”, la un sfert de veac de la prăbuşirea “sistemului mondial socialist”, într-o lume a globalizării, aflată într-o continuă prefacere şi într-o dureroasă căutare a unor soluţii viabile pentru ieşirea din criză, o lume care, pentru a evolua, trebuie să privească “înainte” şi nu doar ”înapoi”? Răspunsul, simplu şi corect, se bazează pe analiza, fără partizant politic şi fără resentimente ideologizante a acestui document. Şi poate fi formulat în aceşti termeni: cu acest prilej România s-a pronunţat, răspicat, împotriva monopolului marilor puteri, oricare ar fi ele, în decizia organismelor politice, economice şi militare europene şi internaţionale, ca şi pentru afirmarea, în fapt, a poziţiei statelor mici şi mijlocii în elaborarea şi adoptarea deciziilor acestor organisme.
Idee care dobândeşte, cred, semnificaţii majore în condiţiile în care diplomaţia românească face, astăzi, paşi realişti, bine măsuraţi. dar şi decişi, în direcţia afirmării poziţiei ţării noastre şi a promovării Interesului Naţional în marile dezbateri care privesc evoluţiile majore ale Europei şi ale lumii contemporane. Putând fi, direct pentru un anumit actant pe scena politică a României, un clar avertisment că, mai ales în condiţiile actuale, relaţiile politice şi diplomatice cu Rusia nu se rezumă şi, cu atât mai mult, nu se tranşează prin formulări- elegant spus “neinspirate”- de teapa “Marea Neagră- lac rusesc”