Occidentul nostru

Istoricii nu au arătat o specială abilitate în acţiunea politică. Un exemplu în acest sens este cel al marii personalităţi care a fost Nicolae Iorga. Pe de altă parte, oamenii politici, în majoritate, se dovedesc a avea o capacitate de nivel penibil în utilizarea experienţelor istoriei.

O reală acţiune politică, desfă-şurată însă fără satisfăcătoa-rea pătrundere a principalilor conducători politici în detaliile experienţelor anterioare ale istoriei, este cu totul imposibilă sau falimentară. Motive, pe care nu le voi relua aici, ne-au făcut pe noi toţi să apreciem că, odată cu Revoluţia lui 1989, drumul nostru către universalizarea condiţiei României obligă statul nostru la o fermă orientare către Occident.

Am susţinut – aşa cum încă susţin – acest lucru, pe cât mi-a fost cu putinţă din poziţia mea ca persoană politică, sau comentator. Dar Occidentul avea, pentru noi, în acel moment al devenirii, numele de NATO şi de Uniunea Euro-peană. Am insistat, cu îndârji-re, că dacă nu vrem să facem din aderenţa noastră la aceste organizaţii nici motiv de pagu-bă şi nici de primejdie, negoci-erea cu gazdele ce urmau a ne primi trebuie să fie făcută ferm, înainte de acces, şi să se desfăşoare curajos, exigent, inechivoc.

Lucrul nu a fost făcut şi rezul-tatul se vede. De ce nu a fost făcut? Pentru că oamenii poli-tici români nu au învăţat, din istorie, că acelea care par ori se pretind a fi guvernele cu generozitatea internaţională cea mai înaltă, ele nu urmăresc în orice act politic, în orice negociere, în orice formă de ajutorare a unei alte ţări, decât un singur lucru: să îşi promo-veze propriile interese naţiona-le, sau de partizanat politic, aşa cum este şi normal.