Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În Rusia lui Lenin de după 1917, noua ordine nu începe cu planuri cincinale, ci cu suspiciune. Cine știe prea mult, citește prea mult sau gândește prea liber devine o problemă tehnică. Unii-s scoși din universități, alții trimiși în exil, alții înghițiți de lagăre. Episodul „vapoarelor” care duc filosofi, economiști și profesori în afara țării e prezentat drept un gest civilizat. În realitate, e o amputare. Nu distrugi organul, îl scoți din corp. Restul vine de la sine: frică, autocenzură, obediență ridicată la rang de virtute.
În Cambodgia lui Pol Pot, procesul e brutal și grăbit. Nu mai contează ce scrii sau ce predai. Contează ce pari. Ochelarii devin probă. O limbă străină, sentință. Un trecut urban, vină capitală. Regimul nu mai are răbdare pentru transformări lente. Alege ștergerea. O țară întreagă este golită de memorie în numele unei utopii primitive care nu înțelege nimic din lume și, tocmai de aceea, vrea să o distrugă.
China lui Mao oferă însă o lecție diferită și poate mai înfricoșătoare. Revoluția Culturală nu urmărește doar eliminarea vechilor repere, ci transformarea populației în instrument al distrugerii. Profesorii sunt scoși în piețe, umiliți de elevii lor, bătuți, împinși spre sinucidere. Cărțile-s distruse, tradițiile declarate „vechi”, trecutul devine crimă. Nu statul face totul. Statul pornește mecanismul, apoi masele îl duc mai departe. În ciuda avertismentului lui Gustave Le Bon! Denunțul devine virtute. Ignoranța, dovadă de puritate. Nu mai e nevoie de competență. E suficient entuziasmul.
Aici se produce o mutație esențială: distrugerea nu mai vine doar de sus în jos, ci din interiorul societății. Oamenii învață să se anuleze unii pe alții. Să se suspecteze. Să se corecteze. Să se distrugă preventiv. Este forma supremă de eficiență a puterii.
În Germania de după prima mare conflagrație mondială există la început altceva: oboseala. Erich Maria Remarque surprinde momentul zero al acestui lanț. În „Pe frontul de vest nimic nou”, nu ideologia distruge oamenii, ci experiența care le goleşte cuvintele de sens. O generație întreagă se întoarce din tranșee incapabilă să mai creadă în promisiuni, în valori, în viitor. Limbajul eroic e compromis, autoritatea morală e pulverizată, iar supraviețuirea devine singurul criteriu. Aceasta e materia primă pe care o va folosi mai târziu totalitarismul: oameni epuizați, cinici, dezrădăcinați. Nu întâmplător, cărțile lui Remarque vor fi arse. Ele nu atacă un partid, ci demontează mitul care face posibil orice partid al forței.
Și ajungem la Germania nazistă, a Führerului Hitler și Gauleiterului Goebbels, care intră apoi pe aceeași cale, dar cu o coregrafie ordonată. Mai întâi focul din piețe. Cărți aruncate în flăcări sub aplauze. Limbajul simplificat, curățat de nuanțe, redus la lozinci. Victor Klemperer înțelege că nu lagărul e cheia, ci limba. În „LTI” - Lingua Tertii Imperii: Notizbuch eines Philologen, el arată cum cuvintele sunt deformate până când gândirea însăși devine imposibilă. Nu mai e nevoie să convingi. Repeți. Repeți. Repeți. Și, la un moment dat, sensul capitulează.
„Hoțul de cărți” de Markus Zusak surprinde exact această fază: un copil care citește devine periculos, o bibliotecă ascunsă devine act de rezistență. „Singur în Berlin” de Hans Fallada arată ce se întâmplă când refuzul nu mai poate fi colectiv, ci doar intim. Cărți poștale, fraze scurte, speranțe minuscule. Iar „Mephisto” de Klaus Mann dezvăluie partea cea mai incomodă: nu toți sunt striviți. Unii se adaptează, se ridică, prosperă. Cultura nu e distrusă, ci decorată cu zvastică.
Capătul drumului apare la Primo Levi, care scrie din interiorul Auschwitz, acolo unde limbajul, morala și identitatea sunt zdrobite metodic. La vita è bella al lui Roberto Benigni ajunge în același loc, dar pe o altă cale: nu ca mărturie, ci ca ficțiune protectoare. Regimul fascist italian al lui Mussolini spală mai întâi pe creier, după care deportează. Lagărul nu e o deviație. E rezultatul logic al degradării limbajului, al normalizării minciunii, al distrugerii memoriei.
România comunistă urmează același scenariu, cu variațiuni locale. Anii ’50 sunt anii fricii brute: închisori, Canalul, teroarea la vedere. Dar adevărata lecție vine mai târziu, sub Ceaușescu. După retragerea violenței deschise începe altceva: mediocritatea ridicată la rang de sistem. Educația devine formală, cultura decorativă, competența suspectă. Se promovează nu cel mai bun, ci cel mai docil. Nu cel care știe, ci cel care nu deranjează.
Ceaușescu nu mai are nevoie să distrugă biblioteci. Le lasă să existe, dar le golește de conținut relevant. Nu mai are nevoie de procese politice spectaculoase. Ajunge izolarea, marginalizarea, ridiculizarea. Limba devine lemn. Discursul devine absurd. Toată lumea știe că e minciună, dar toată lumea o repetă. Ca în mecanismul descris de Orwell.
Literatura intuiește din timp această mutație. „1984” de George Orwell arată controlul prin frică și rescriere. „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley arată controlul prin confort și distracție. Kurt Vonnegut merge mai departe. În „Harrison Bergeron” excelența este sabotată administrativ, nu eliminată brutal, iar în „Bun venit printre maimuțe” lumea se scufundă într-un infantilism generalizat, unde nimeni nu mai are instrumentele mentale să înțeleagă ce i se întâmplă.
Firul comun dintre URSS, Germania, China, Cambodgia și România nu este ideologia. Este frica puterii de gândirea autonomă și soluția recurentă: fie o distrugi direct, fie o diluezi până dispare.
Și aici apare întrebarea care nu mai poate fi evitată: dacă lagărele, focurile și umilirile publice sunt istorie, nu există o formă mai eficientă de a ajunge în același punct?
Ce se întâmplă când clasa politică devine tot mai slab pregătită, dar nu este sancționată? Când societățile educate precar nu mai pot evalua decizii, ci doar emoții? Când zgomotul bate argumentul, iar simplificarea bate adevărul?
Nu mai arde nimeni cărți în piețe. Dar atenția e fragmentată. Nu mai există cenzură oficială. Dar există oboseală, relativism, confuzie. Nu mai sunt lanțuri. Sunt ecrane. Nu mai e frică. E divertisment.
Și atunci, fără violență, fără uniforme, fără tribunale speciale, nu ajungem tot acolo? La decizii slabe, la politici incoerente, la societăți ușor de condus pentru că nu mai au anticorpi? Poate că istoria nu se repetă identic. Dar rimează suficient de bine încât să ne oblige să fim atenți. Pentru că, de fiecare dată, declinul nu începe cu tancurile, ci cu disprețul față de gândire - cum spunea Stalin: „Ideile sunt mai puternice decât armele. Noi nu-i lăsăm pe dușmanii noștri să aibă arme, de ce i-am lăsa să aibă idei?”.
Citește pe Antena3.ro
