Prin Balcania

■ Zorii  se varsă domol. Oamenii se mişcă greoi, îi ţine în loc mâna nevăzută a nopţii. Maşinile torc în ordine molatică la graniţă. Iscodesc împrejurimea, atent să nu-mi scape nimic. “Peneş, un curcan pe cinste !” citesc pe caroseria unui autovehicul lung. Reclama e mama negoţului, ştiu, însă nu-mi imaginam că un erou al Războiului   nostru de Independenţă   va ajunge imaginea comercială a ... mărgelatei păsări. Plimbată pe te miri unde, stârnind imaginaţia culinară a consumatorilor întâlniţi în cale. De-ar fi presimţit ce-l aşteaptă  acasă, peste ani, sergentul îşi amâna sigur întoarcerea la vatră. S-ar fi gândit chiar şi dacă merită să-şi mai rişte viaţa într-un răzbel a cărei cauză e anulată de globalizarea de azi. Aşa, jertfindu-se pentru neatârnarea României, viteazul soldat român e batjocorit de corporatismul de consum şi silit să-şi împrumute faima nevinovatei orătănii.

■ Bulgaria este un ţinut  tern, un podiş plictisitor şi cam părăsit. Sate rare şi părăginite, oraşe sărăcăcioase, încremenite  în timp. Ţara vecină îmi pare  tare înapoiată,  mult sub surata ei din nord, şi diferenţa asta îmi dă un sentiment confuz. Ce i-o fi determinat pe birocraţii ăia de la Bruxelles să ne lege soarta integrării de “fraţii” bulgari ? mă întreb  cu firească revoltă. Nu prea văd argumentele care să justifice nedreapta decizie, prezentarea la pachet a României  şi Bulgariei. Sau poate această cuplare forţată îşi are explicaţia în obligarea autorităţilor de la Bucureşti la concesii şi compromisuri pe placul noilor stăpâni ? Şi la peşcheşuri pe măsura  lăcomiei “sultanilor” euroatlantici, desigur. Că doar trăim în zodia corectitudinii politice...

■ În sfârşit, am aflat locul de obârşie al Diavolului. Habar nu aveam că meleagul   natal al Împieliţatului  este la doi paşi de baştina mea. Ei, bine, traversând Bulgaria de la nord la sud, înspre  graniţa cu Grecia, am dat cu ochii de cel mai înfricoşător  tărâm - Samodiva. Da, astfel se cheamă satul aruncat între grohotişuri, departe de civilizaţie. Peisajul este însă seducător, cu munţi zimţaţi  şi verzi, cu văi largi , părelnic pictate de un artist renascentist. În jur, nici ţipenie de om, de parcă  i-ar fi luat dracu' pe toţi, pustiu ! Unde locuiţi ? În Samodiva. Închipuiţă-vă  dară dialogul cu pricina, cum ar suna ? Nu că v-ar trece fiori reci pe şira spinării ? Abia acum pricep apropierea  geografică  dintre Samodiva şi Dracula Land, nu râdeţi ! Îi era la îndemână  lui Scaraoţchi să fugă în codrii Carpaţilor şi să se ascundă acolo de cruciaţii înveştmântaţi în straie de tămâie.

■ Lângă Timişoara se găseşte localitatea Jebel (“munte”, în limba arabă), mai jos, în Bulgaria, toponimul este uşor transformat : Djebel. În lberia, la o aruncătură de băţ de Africa, o prelungire minusculă a continentului   se numeşte Gibraltar (”Muntele lui Tarik”). Ce mică e lumea, în pofida imensităţii ei aparente !

■ Insula Thassos este plină de turişti români. Oriunde  te-ai rătăci, întâlneşti autoturisme  cu însemne neaoşe. Limba română  se vorbeşte în orice ungher al îngustei fâşii de pământ scăldat în mare. Restaurantele şi tavernele au lista cu mâncăruri  şi băuturi în graiul cel dulce ca fagurele de miere. “Băgaţi-mă la apă scurtă !” aud ţipătul  unui ţânc înconjurat de doi zdrahoni. Piciul se zbate pe valurile line şi zvârleşte din picioare. Dumnezeule, ce minunată expresie a nimerit prichindelul ! Auziţi şi dumneavoastră , “apă scurtă”...
Cu puzderia de migratori români, Grecia turistică va traversa altcumva nemiloasa criză  economică, iar Germania va privi  cu îndreptăţit  optimism către debitorul său special. Păcat, totuşi, că sumele respective nu intră în visteria României secătuite de fanarioţii moderni...

■ Până la Makriamos drumul este prăfos şi şerpuitor, drum de ţară. Se târăşte printre pinii albiţi de pulberea fină şi înecăcioasă de marmură asemenea unui şarpe uriaş. Maşina trosneşte din fiecare încheietură prin hârtoapele imposibil de ocolit, iar stomacul ţi se urcă la gât. Celebra plajă se iveşte paradisiac dintre stâncile colilii. O bucată strâmtă de pietricele ninse şi o apă  cu străluciri turcoaz. Makriamos, în vorbirea elenilor, înseamnă “fericire”.  Aşadar, ca să atingi fericirea este nevoie să înghiţi ţărână cu ghiotura şi să-ţi zdrumici trupul pe poteci rupte. Orice fericire presupune, iată, niţică  suferinţă,  altcumva e cu neputinţă...

■ Părăsesc  insula încărcată de legende fixând pentru ultima oară versantul cel mai înalt, care  îmi aminteşte tulburător de  masivul Piatra Craiului, văzut dinspre  Brusturet. Mă îmbarc  la Prinos, cu destinaţia Kavala. (Apropo, cumva vocabula prinos, de la noi, de aici şi-o trage originea ? Deşi dicţionarele ne asigură că filiera ar fi slava veche,  în fine...) Pe feribot, un grup de adolescenţi greci cântă stârniţi de o bouzouki  melancolică. Deasupra plutesc pescăruşi  gureşi, purtaţi de curenţii marini, iar “soarele asfinţea cu o splendoare violentă”, vorba lui Henry Miller. Tabloul are culori vesele şi lumină, orbitoare şi limpede. Cui i-ar trece prin minte că altundeva, pe glob, oamenii se măcelăresc  sau crapă de foame ? Cui ?

■ Iau “rata”, curios să descopăr ţărmul ce duce la Thessaloniki. Soarele pripeşte  pe dealurile cotropite de turme bălţate de capre. Livezi de măslini şi arbuşti  sălbatici, stâncă şi apă oriîncotro îţi roteşti privirea. Şi-un cer albastru, ameţitor. Într-adevăr, ca să-l citez din nou pe scriitorul american, “În Grecia simţi dorinţa să te scalzi în cer.(...) Piatră şi cer se unesc aici. Sunt zorii nesfârşiţi ai trezirii omului”. Viaţa se scurge lenevos, nici pic de grabă, toropeală  balcanică. Mâine va răsări iarăşi Soarele, nu vă grăbiţi să-i plângeţi descreşterea !

■ Cohortele de excursionişti români aduc izbitor cu cele pravoslavnice. Aceleaşi năravuri, aceeaşi aplecare spre cucerirea locului închiriat o vreme. Colonizarea nu e de durată dar, ca şi ruşii, urmaşii traco-dacilor  imprimă spaţiului împrumutat obiceiurile lor, gălăgioase şi acaparatoare. Cărăm pretutindeni un colţişor de ţară  românească şi o arătăm tuturor fără vreo urmă de discreţie. Iar ăilalţi  ne ţin minte pe veci şi ne pun etichete fel de fel.

■ Salonicul coboară molcom înspre  golfuleţul cu apă sărată. În larg, un singur  vapor. Stă în nemişcare, pe marea placidă. Se pierde în zarea neclară. Înţepenirea îl face să semene cu  o jucărie. Este lipsit de măreţia  pe care i-o conferă  mişcarea. Cu motoarele pornite şi despicând talazurile uriaşe, nava devine impresionantă. Nu la fel se întâmplă şi cu oamenii, oare ? Păi da, fiindcă la bătrâneţe suntem statici, ambarcaţiuni ruginite şi eşuate prin  porturi uitate. Trecătorii vin şi pleacă fără să zăbovească, priveliştea le displace, îi întristează peisajul  agonizant. Viaţa este mişcare, nicidecum staţionare.