Principiul dominoului

Ajuns la o vârstă  venerabilă, fostul cancelar al Germaniei, Helmut Kohl, are frisoane de sinceritate. Se autoflatează mărturisindu-ne că a acţionat ca un dictator atunci când a obţinut introducerea monedei europene comune. Crezul era simplu, fiindcă “Statele cu o monedă  comună n-ar fi iniţiat niciodată un război  unele împotriva altora. O monedă comună este mai mult decât o monedă cu care plăteşti”. Prin urmare, frica de un nou răzbel  l-a îndemnat să acţioneze ca atare şi să lege, artificial, printr-o simplă monedă, statele Europei. În viziunea reunificatorului germanilor,  “democraţia reprezentativă  poate  avea succes numai dacă cineva se ridică şi spune: aşa stau lucrurile”. Dar nici în democraţia cealaltă lucrurile nu stăteau altcumva. Aşadar, în orice regim, trebuie să se scoale unul şi să bată cu pumnul în masă, stabilind direcţia. Restul se porneşte de la sine, căci “există  o serie întreagă de persoane din partidul tău care spun: dacă el cade, cădem şi noi”. Ce simplu apare totul acum. Care principii, care conştiinţe ? vax albina ! Spiritul de gaşcă şi spaima de a-şi pierde privilegiile şi funcţiile, ori, mai rău, libertatea, iată motorul adevărat al politicii. De aici şi de aiurea, de ieri, de azi şi dintotdeauna. Pe asta se bazează forţa oricărui dictator,  pe complicitatea interesată a camarilei. Iar “dictatorul” Kohl cunoştea bine această slăbiciune a conaţionalilor săi, că doar ei îl proptiseră şi pe Hitler cândva. Da, întrucât şi pe vremea Führerului s-au îngrămădit  destui să gândească la fel, “dacă el cade, cădem şi noi”… Şi era să se prăbuşească o planetă întreagă din cauza  laşităţii şi stricăciunii morale ale altor activişti de partid…
(Apropo, nu acelaşi spirit  de gaşcă militaro-ideologică l-a determinat, de pildă, pe Hitler să-şi doneze partidului, prin testament, “posesiunile personale” ? În semn de  recunoştinţă, desigur, de vreme ce formaţiunea nazistă îi girase nebunia, susţinându-l necondiţionat în aventura  ce a îndoliat un mapamond întreg. Iar dacă partidul nu mai e, scria sceleratul înaintea sinuciderii, averea va fi lăsată statului, iar dacă nici acesta nu mai există, orice decizie devine de prisos. Scurt şi concis, precizie germană ! Prin urmare, ierarhia lui Adolf este clară şi fermă - partid, stat …-, specifică unui dictator. Ţara, poporul  sunt noţiuni care îi scapă, lipsite de semnificaţie. Mijloace în atingerea scopurilor megalomanice.)

Dezvăluirea aşază în altă lumină definiţia dictatorului, o umanizează orişicât. O scoate dintr-un înţeles  care trimite la execuţii sângeroase şi la maldăre de de cranii păstrate la vedere, întru înfricoşarea celorlalţi. Mai an, românii  se înghesuiau  furioşi în faţa gardului Cotrocenilor şi aruncau într-acolo un cuvânt de ocară: “tiranul”. Insul strigat  s-a cofleşit ca niciodată şi n-a cutezat să înfrunte mulţimea. Păi, ar fi trebuit să i se pună  de-a curmezişul  şi să recunoască, asemenea neamţului, că a fost dictator în momentele de cumpănă. Chiar astfel, deoarece el s-a ridicat şi a hotărât, la ucaz străin, ciopârţirea lefurilor şi  a pensiilor. Iar turma de boci şi roberte l-a urmat orbeşte, fiecare gândind  pragmatic că dacă Băsezeu cade, cădem şi noi. Principiul  dominoului i-a mânat să-şi susţină conducătorul  cu apucături  satrapice, nu vreo credinţă ideologică. Uitaţi-vă la mulţi dintre ei  astăzi, destui s-au dezis de “dictator” şi-l înjură “jmechereşte” pe la spate. Într-adevăr, în ceasul decisiv al istoriei, liderul politic de la putere n-are loc de întors, e nevoit să-şi asume riscul de a  deveni impopular. Îi este, însă, la îndemână, mai ales că slugile din jur îl  încurajează şi-l susţin vasal. Altfel, ciurda  de argaţi şi-ar  pierde rangul. De aceea mi s-a părut  caraghioasă râvna cu care lehăii ăştia s-au căznit luni de-a rândul să ne convingă doct că şeful lor nu e... tiran. Bieţi  măscărici la curtea stăpânului…

Într-un excelent articol din “Times” se scrie  pe şleau despre tragicul experiment derulat de FMI în “anexa  bananieră numită România”. De ce a fost aleasă ţara noastră pentru acest “experiment pe cât de dramatic pe atât de dezgustător” ? Simplu şi  lesne de explicat: “stat slab, în disoluţie  economică aproape completă şi în disoluţie politică în curs, clasă politică  gata să facă orice, în faţa  oricărei comenzi externe, dacă este lăsată în  continuare să fure”. Asemenea lui Kohl, iată, Fondul dictator plesneşte cu pumnul în creştet statele debile şi asuprite de “capitalul  privat transnaţional vest-european”. Tiranul de afară are complicitatea ălora din interior, cărora noul stăpân le îngăduie hoţia de partid. Aici se schimbă niţel principiul dominoului, se răstoarnă. Firesc, deoarece, căzând “complicii”, cade şi acordul şi  se scufundă  şandramaua. Ehe, ce dreptate  avea un ţăran întâlnit de mine în tinereţe, şi nici măcar n-avea habar de FMI. Cică “stăpânu' al dracu' învaţă slugile hoaţe”. Din păcate, ţăranii s-au dus, dar ne-am pricopsit  cu droaia de ciocoi ai  globalizării.

Din noua perspectivă venită dinspre Berlin, statura preşedintelui Ceauşescu ar trebui reabilitată, repusă în adevărul ei istoric. Să nu uităm, totuşi, că prin 1974, extravagantul Salvador Dali îi transmitea  secretarului general al PCR o telegramă cu următorul mesaj: “Apreciez  profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial”. S-o fi vrut ironic neastâmpăratul pictor ? Au trecut  două deceni  şi ceva, şi clişeele obositoare şi mincinoase nu-şi mai au locul în  spaţiul dezbaterii publice. “Fiul cel mai iubit al poporului” de altădată a fost şi el o piesă în uriaşul puzzle comunist, nimic altceva. “Dictatorul” din Scorniceşti s-a  văzut obligat să acţioneze ca atare în conjunctura geo-politică a timpului său. La tablou-i sacralizat de ţuţerii epocii  se închina o ţară şi cum să nu te ridici şi să porunceşti voievodal : “Aşa stau lucrurile !”  Cum ? judecaţi  şi voi ! O mână o spăla pe cealaltă, în strădania, devenită politică oficială, de a rezista împreună alături de “geniul din Carpaţi”. După execuţia  îmbrăcată parşiv în haine juridice, servitorii  roşii s-au   repliat rapid şi s-au  încolonat în  dosul urmaşului la tron. Spirala istoriei e de neoprit, iar de cade ea, cădem cu toţii. Luaţi aminte, dară !