Reducerea CAS: brânză bună în burduf de câine

 Pritocită de ani de zile în laboratoarele politice dâmboviţene şi diversionist plasată între nevoia de echilibru bugetar şi cea de stimulare a activităţii economice, reducerea CAS cu 5 puncte procentuale a fost adoptată cât ai bate din palme de guvernul Ponta, pretins fără chiar ca FMI să-şi fi dat încuviinţarea expresă. Dl Ponta şi partidul său au transformat-o într-un atu în lupta electorală pentru prezidenţiale cu adversari ce se dau de dreapta. Din păcate, inclusă în conflictul dintre palate, reducerea CAS nu poate face obiectul unei dezbateri publice serioase.

Scoasă din cheia politico-electorală, reducerea CAS rămâne să-şi probeze în economie virtuţile cu care au blagoslovit-o partizanii ei. În reducerea CAS se pleacă de la o premisă strict corectă: impozitarea muncii în România este enormă şi aceasta trebuie redusă dacă se doreşte dinamizarea economiei şi îndeosebi crearea de locuri de muncă. De aici încolo se merge însă pe presupuneri. Evaziunea fiscală făcându-se pentru a se evita plata impozitelor şi taxelor pe muncă, îndeosebi a contribuţiilor pentru pensii, se anticipează că reducerea acestora va contribui la scăderea evaziunii, crescând disponibilitatea celor implicaţi de a aduce în spaţiul fiscalizării veniturile aflate acum în zona muncii la negru sau în aşa-numita zonă gri (salariul minim în acte şi diferenţe în plic). Ca urmare, golul din buget înregistrat prin reducerea CAS ar fi treptat umplut şi chiar depăşit în timp de încasările în creştere prin sporirea gradului de conformare în plata dărilor.

Nu prea e sigură însă această perspectivă! Pentru că o realitate, de care susţinătorii nici nu vor să discute, este aceea că, în timp ce impozitarea muncii este indubitabil uriaşă, simpla ei reducere, chiar şi semnificativă, nu rezolvă problema. Căci buba nu este supraimpozitarea în sine a muncii, ci combinarea acesteia cu subimpozitarea în termeni reali a capitalului! Salariile sunt atât de mici încât chiar şi dublarea costului lor prin impozitare reprezintă totuşi cheltuieli derizorii pentru capital. Ca atare, rata efectivă de plată a impunerilor pe muncă bate spre 60% şi, în ciuda aparenţelor, nu este nicidecum sursa principală a evaziunii fiscale. Sursa copleşitoare a evaziunii este rata efectivă de numai 20% în achitarea impozitării profitului, în pofida subtaxării chiar şi oficiale a acestuia. Fără măsuri de echilibrare în combaterea acestei principale evaziuni, reducerea CAS, mai ales în varianta adoptată de scădere a impunerii doar pentru angajatori, reprezintă doar un cadou suplimentar făcut tot capitalului, pe care acesta îl va băga în buzunar‚ cu nici un efect în direcţia stimulării economiei, creării de locuri de muncă sau creşterii gradului de fiscalizare. Se explică lesne de ce FMI n-a agreat reducerea CAS, căci pentru capitalul străin, în slujba căruia se află, măsura este complet lipsită de interes, întrucât acesta îşi realizează câştigurile din camuflarea masivă şi externalizarea profiturilor şi nu din evaziunea în plata impozitării muncii care cântăreşte derizoriu în cheltuielile lui.