Să scrii pe tricolor „mi-e dor”

Planeta Pământ căpătase imaginea unei mingi de fotbal în acel an 1994 când în Statele Unite ale Americii se organizase Campionatul Mondial de Fotbal. Avea să strălucească naţionala României, doar un balon aiurea nimerit de un suedez înalt cât stâlpul de telegraf ne va împiedica să jucăm o semifinală, însă Hagi a fost unanim desemnat cel mai complet fotbalist al lumii. Tricolorii au deschis seria surprizelor îngenunchind chiar din prima partidă răsfăţata echipă a Columbiei, creditată ca posibilă campioană a lumii. Nu numai că le-am strecurat de trei ori mingea în poartă, dar fundaşul nostru Daniel Prodan i-a strunit zdravăn pe mult lăudaţii Asprilla şi Valderrama, cel cu părul ca o perucă galbenă vâlvoi. La termi¬narea partidei, o coloană imensă de suporteri columbieni părăsea stadionul din Los Angeles boscorodind scorul defavorabil al fotbaliştilor columbieni. În marea asta de sud-americani, stingheri se aflau şi trei români. Aşteptau cuminţi să ceară un autograf de la preferatul lor, stoperul Prodan. Am intrat în vorbă cu ei, erau sătmăreni, unul preot în parohia unde a copilărit Didi Prodan, ceilalţi din cartierul fotbalistului nostru remarcat al partidei. Când tricolorii au ajuns la autocar, s-au furişat până la Prodan şi unul a scos din sân un tricolor mare, rugându-l pe Didi să se iscălească pe drapelul adus de ei tocmai din nordul ţării, de la 12.000 de kilometri. Şi fundaşul nostru a scris: „Ne e tare dor de acasă, rugaţi-vă la Dumnezeu să izbândim pentru Ţară”. De altfel şi Hagi, după fiecare biruinţă, declara din America: „Cel mai important este că i-am făcut bucuroşi pe cei de acasă”.