x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Tivisoc şi Tivismoc

Tivisoc şi Tivismoc

de Marian Nazat    |    09 Sep 2013   •   15:17

Ce puternică emoţie ! După aproape  40 de ani am în mână o carte pe care  nu speram s-o mai pipăi vreodată. Titlul ei mi-a rămas înfipt adânc în memorie şi a săpat straşnic; titlul şi nişte vorbe imposibil  de uitat. Păi ziceţi şi voi, cum să nu ţii minte asemenea vălmăşag de vocabule: “Ala, bala, /Portocala, / Ce-ai mâncat / De te-ai umflat ? / Şapte pite şi-un pitoi / Şi-un găvan de usturoi./ Tivisoc, Tivismoc,/ Hanţurile, / Danţurile, / Coconia, / Veselia,/ Zbengu la Maria”? Da, chiar aşa se cheamă culegerea de snoave - “Tivisoc şi Tivismoc -  nenăscuţii feciori ai lui Păcală, năzdrăvanii năzdrăvanilor”,  apărută în anul 1966. (Nume mai trăşuchiate nici că pomenisem, târziu  însă, la Islaz, am întâlnit doi fraţi cu onomastică de basm: Fontel şi Ficel.) Drăcuşorii ăştia scornesc felurite isprăvi de demult, într-o  limbă minunată, de neregăsit în rumeguşul lexical de azi. Personajele ? nişte pocitanii de oameni simpatice foc, deoarece “Amândoi priveau cruciş spre vârful nasului, având ochii la fel, stângu'  verde, dreptu' căprui. Fără să fie cu gâturile sucite, feţele lor priveau  spre ceafă. Picioarele, câte unu' scurt şi altu' mai lung, crescute pe dos: cele stângi pe dreapta, cele drepte  pe stânga; cu labele una cu călcâiu'  înainte. Mâinile crescute iar schimbat: dreptele la stânga şi  stângile la dreapta, una mai lungă  şi alta mai scurtă”. Ce mai, nascraconii, nu  altceva, priviţi-i  dară pe copertă stând împreunaţi peste umăr ! Râd cu gura până la urechi, cu căciulile de oaie împinse ştrengăreşte pe creştet şi îmbrăcaţi în  cămeşoaiele ţărăneşti. Ehe, îi  desenam pe unde  apucam în copilărie, întindeam la iuţeală hârtia  albă şi mă puneam să le recompun  figurile râzăreţe. Şi mă umpleam de veselie citindu-le năzbâtiile. Sau de tristeţe, căci flăcăiandrii cu pricina şi-au găsit părintele taman la Vaideei, sat cu “câteva coşmelii acolo, cu oameni săraci, amărâţi”. Culmea, “Dintre toate  uliţele, a lui taica Păcală era aşezată mai rău. Băgată într-o  beucă,  soarele nu-l vedeau  răsărind decât la prânzu' ăl mic şi scăpăta  înainte de chindie”. Of,  sărmanii, cum mai sufeream la aflarea sărăciei lor lucii şi cum mă uscam de ciudă descoperind că lumea e împărţită în două felii nedrepte. Fiindcă, “Pe unde fusese câte-o luncă bună pentru bucate, un podgor bun de vii, un munte mai ales pentru păşunat, un vad potrivit de moară sau de pivă, le luaseră domnii, boierii şi călugării  cu hapca. Îngrămădiseră aci la poalele muntelui sumedenie de mînăstiri şi schituri, pline-stup de călugări şi călugăriţe, trântori şi trântoriţe, care se-mbuibau din toate roadele pământului, fără să ridice un pai. Ba, pentru a avea poftă  zdravănă de mâncare şi băutură, mai îngenuncheau din când în când în faţa icoanelor, făcând mătănii pentru iertarea păcatelor cititorilor. Nemaiajungându-le satele şi clăcaşii din plaiu' muntelui, au pus stăpânire, în silnicie, şi  pe ogoarele  rodoase de la câmp şi pe bălţile pescoase ale  Dunării”. Astfel, îmi explic, acum,   formarea mea în  spiritul valorilor  egalitarismului de stânga,  empatia cu oropsiţii  planetei. Fără să-mi dau seama atunci, iznoavele născocite de C.S. Nicolăescu-Plopşor mă însămânţau ideologic. Căutându-mi înapoi originile pornirilor anticapitaliste m-am desluşit definitiv, iată. Întâmplările cu deznădăjduiţi şi sate de câmpie m-au  îndemnat  de mic să-i dispreţuiesc pe popi şi pe boieri. Chiar, rânduielile sunt la fel,  timpul nu le-a modificat deloc. Ca şi odinioară, “Sărăcia nu se vaită  că nu găseşte stăpân. Numai stăpânii  se plâng că nu găsesc slugi câte  le trebuie”…  D-aia vă zic, de vreţi să vă  cunoaşteţi cu adevărat, cercetaţi-vă trecutul prin cărţile din care încolţitu-v-au ideile etice, politice,  sociale, religioase şi  estetice. Pe mine, Tivisoc şi Tivismoc m-au învăţat să iubesc limba  română  şi să-i detest pe guşaţi. De asemenea, am mai aflat şi că “Eu vreau să fiu şi să rămân rumân adevărat, slobod ca pasărea  cerului. Să  trăiesc cum îmi place şi unde-mi place  mie, prin munca mea şi cu capu' meu. N-am nevoie să mă înfrupt  din năduşeala altuia, nici să-mi croiesc bucurii din necazurile săracilor. Dar nici altu' să nu se îmbuibe din osteneala mea”.  Definiţia “rumânului”, cam naţionalistă şi în răspăr  cu europenismul actual, totuşi, explică aproape definitiv înălţările şi prăbuşirile neamului nostru. Traiul după bunul plac, după propriile rânduieli, şi inadecvarea pentru lucrul în echipă. Asemenea povestitorului, vă spun “Neică, neiculiţă, / Călare pe cobiliţă, / Am luat   ţara-n lung şi-n  lat / De la  răsărit la scăpătat, / Şi de-aciia mai  departe, / De la  miazăzi la miazănoapte, / Multe-am văzut,/ Multe-am petrecut,/ Când ne-om întoarce,/ Dacă  ne-om mai întoarce, vom mai povesti, dacă om mai avea  ce”….



×