Turcii şi ţâfna genetică a lui Lucescu jr

Meciul de pe Sukuru Sarakoglu începuse deja atunci când românaşii amatori de fotbal mai aflau încă despre faptul că naţionala lor debutează în noul sezon. Discreţia în care s-a consumat amicalul Turcia - România, indiferenţa suporterilor faţă de un eveniment al fotbalului altădată incitant nu reprezintă nici măcar o chestiune de atitudine. Pasiunea românilor pentru fotbal s-a ofilit firesc, încet şi sigur, aşa după cum şi fotbalul şi-a tocit detenta până la blană.

Meciul Turcia-România, bun sau prost, vioi sau anost, interesant sau rânced, aşa cum o fi fost el, s-a disputat totuşi. Iar întâmplarea dă de ştire băgătorilor de seamă cam pe unde ne mai aflăm sau pe unde mai rătăcim în căutarea iluziilor pierdute.

Am încasat-o de la turcaleţi cu 2-0. Scorul nu conţine însă informaţii de luat în seamă nici pentru învingători şi nici pentru învinşi. Pentru că tabela s-a modificat aiurea, atunci când a vrut arbitrul sau întâmplarea. Despre caracteristicile jocului vorbesc mai degrabă ratările de fond şi nicidecum evenimentele care au generat modificări ale tabelei de marcaj. Şi de o astfel de analiză ar trebui să ne temem mai tare. Pentru că ea este capabilă să dea cu noi de pământ mai abitir decât o face scorul meciului. Ne-am obişnuit să practicăm raportările istorice atunci când avem de-a face cu foştii "imperialişti" otomani.

Asta doar de dragul palavrei. Sau, mă rog, din poftă de taifas. Fiindcă, altfel, prezentul nu se leagă de nici un fel cu istoria seculară. Nici istoria recentă, aia contemporană, nu prea mai are legătură cu prezentul. S-au dus vremurile în care consideram parfum de tei orice confruntare cu echipele turceşti prin competiţiile europene. Pentru că noi am rămas pe fundul nostru, în timp ce turcii şi-au luat halviţa la purtare. Dar asta nu înseamnă că în amicalul de miercuri am fost cuminţiţi de vreo cine ştie ce putere a fotbalului. Un astfel de text este uzat doar de căutătorii scuzelor penibile. Turcii de sub comanda lui Guus Hiddink au fost extrem de modeşti în meci. Iar performanţa românilor rămâne aceea de a fi fost chiar şi mai modeşti decât modeştii lui Hiddink.

Răzvan Lucescu a acuzat cu ţâfnă genetică datu-n gropi al fratelui Milorad Mazici. Numai că matematica e a dracului. Chiar dacă scădem din totalul scorului golul "marcat" de fluieraş, turcii tot mai rămân în cont cu un gol reuşit pe proprie răspundere. Ştiu! Se va spune că al doilea gol a venit pe fondul prăbuşirii psihice a românilor, cei din fire simţitori. Să fim serioşi. Motivul stării lor de prăbuşire este, uneori, tocmai nesimţirea. Pentru că, altfel, meciul s-a jucat şi până în momentul gafei, până în minutul 83. Timp suficient pentru o echipă pusă pe treabă să-şi arunce sacii-n căruţă. Ceea ce noi n-am reuşit.

Scuzele îmi par cu mult mai periculoase decât recunoaşterea bărbătească a realităţii de fapt. Fotbalul românesc se duce de râpă fără ca nefericitul Mazici să aibă vreo vină. Campionatul intern a devenit unul de toată jena din momentul trecerii sale în proprietatea unor derbedei. Şi nu ne mai putem baza la naţională pe ceea ce produce el. Iar efectivul stranierilor este tot mai subţire. Şi mai aproape de pensie. Aceasta-i realitatea cu care ne confruntăm, realitate pe care ar trebui s-o corectăm rapid.