Prizonieri în alt film

de Liviu Voinea | 15 Mar 2011 • 19:13

Autorităţile şi, uneori, reprezentanţii mediului de afaceri ne ţin captivi într-un cadru ideologic şi într-un model de dezvoltare economică aflate în contratimp cu mersul istoriei.

România rămâne tributară politicilor de tip „consensul de la Washington”, caracterizate prin fetişizarea rolului capitalului străin pentru dezvoltare, prin monetarism şi fundamentalismul pieţelor şi prin acceptarea supremaţiei intelectuale a profeţilor liberalizării fără limite, văzută ca scop în sine. A fost o vreme când aceasta era utopia acceptată la scară globală. Dar lumea a evoluat. Nu întâmplător, ţările cel mai greu lovite de criză au fost cele mai devotate acestui tip de politici: Irlanda, Islanda, Estul Europei.

Joseph Stiglitz, laureatul Premiului Nobel pentru Economie, a cochetat încă din 2005 cu ideea unui „consens post-Washington”, admiţând eşecul consensului de la Washington în a produce suficientă creştere economică pe care să o distribuie echitabil. Egalitatea nu este duşmanul eficienţei, ci o promovează. Oamenii care nu au beneficii de pe urma propriei eficienţe (pusă în slujba capitalului altcuiva) nu vor avea interes în a mai fi eficienţi. Redistribuţia nu este duşmanul acumulării de resurse, ci un mijloc de a stabiliza structura socială care să permită, în continuare, acumularea de resurse. „Mâna invizibilă”, de la Adam Smith încoace, este invizibilă pentru bunul motiv că nu există. Guvernul trebuie să acţioneze în interesul cetăţenilor, nu în interesul pieţelor. Pieţele, cu siguranţă, funcţionează în interes propriu. Creşterea PIB-ului nu este o măsură a succesului dacă este însoţită de costuri sociale brutale; pentru cine creşte atunci PIB-ul?

Francis Fukuyama şi Nancy Birdsall au publicat în ultimul număr al influentei reviste americane Foreign Policy un articol intitulat „Consensul post-Washington. Dezvoltare după criză”. Ei spun că o serie de idei au fost infirmate de criză şi au devenit depăşite. Ideea că pieţele sunt eficiente singure este moartă. Ideea că eficienţa economică predomină în faţa programelor de asistenţă socială şi poate ignora necesitatea unei plase de siguranţă socială este moartă. Consensul de la Washington, bazat pe eficienţă şi disciplină fiscală, duce invariabil la tăierea cheltuielilor sociale; politicienii din democraţiile în curs de dezvoltare, spun Fukuyama şi Birdsall, trebuie să înţeleagă că legitimitatea fragilului lor sistem democratic va depinde de capacitatea de a oferi protecţie socială într-o măsură mai mare decât în prezent. Ideea că statul trebuie să se retragă din economie este moartă şi îngropată. În schimb, se revitalizează ideea necesităţii unei politici industriale naţionale. În sfârşit, reforma sectorului public nu trebuie să însemne automat mai puţină birocraţie – ci o birocraţie care să funcţioneze mai bine, să redevină impersonală şi să fie protejată de ingerinţa politicului.

Măsurile luate de România, precum şi cele pe care România se pregăteşte să le ia, ne aruncă înapoi în timp, într-un alt film. Eventual un film din Vestul Sălbatic, cu Ronald Reagan pe post de şerif şi Margaret Thatcher ca eroină austeră. Nu, creşterea TVA nu a fost o măsură de reformă, ci doar o măsură disperată. Nu, tăierea salariilor nu a fost sustenabilă, aşa cum bugetul pe 2011 şi mai ales cel pe 2012 o vor demonstra. Nu, stabilitatea cursului de schimb nu înseamnă mare lucru dacă este însoţită de cvasi-devalorizări (cele două măsuri enunţate anterior sunt echivalente cu o devalorizare în ceea ce priveşte efectul asupra puterii de cumpărare). Nu, nu avem prea mulţi pensionari – ci avem prea puţini angajaţi. Trebuie să ne orientăm către crearea de locuri de muncă în economia formală, nu către penalizarea pensionarilor.

Nu, locurile de muncă temporare nu sunt o soluţie împotriva şomajului – ci una împotriva locurilor de muncă permanente. Nu, scăderea ajutorului de şomaj şi a altor forme de asistenţă socială nu creşte stimulentul pentru muncă – acesta ar fi fost crescut doar de o sporire substanţială a salariului minim, în paralel cu scăderea constribuţiilor de asigurări sociale. Nu, tăierea alocaţiilor pentru mame şi copii nu stimulează întoarcerea mamelor la muncă – dar reduce desigur stimulentul de a face copii în rândul populaţiei educate. Nu, relaxarea fiscalităţii nu trebuie făcută după ce economia îşi revine, ci înainte, pentru a o stimula. Nu, nu putem progresa doar prin forţă de muncă ieftină – ci mai ales prin investiţii în cercetare, dezvoltare, inovare. Cele mai competitive economii ale lumii nu sunt intensive în forţă de muncă ieftină. Nu, reducerea brutală a deficitului nu ne face mai competitivi într-o lume în care alte ţări care îşi reduc deficitele au deja infrastructura pe care noi nu o avem.

Aplicând astfel de măsuri, decalajul dintre România şi alte ţări europene va continua să crească. Iar după 2013, când datoria publică va deveni o problemă acută, mi-e teamă că soluţia va fi găsită tot într-un cadru conceptual deja învechit. Suntem prizonieri în alt film, în contratimp cu istoria şi în contradicţie cu nevoile noastre de dezvoltare.

Citește pe Antena3.ro