Din culisele atletismului românesc

În 1989, Ştefan Beregszaszy era, de peste 20 de ani, antrenor la Metalul Hunedoara. Din 1984, printre elevii săi se număra şi Marieta Ilcu, campioană mondială universitară, care a reuşit în primăvara anului 1989 să devină vicecampioană a lumii la Campionatele Mondiale de sală de la Budapesta la săritura în lungime, iar apoi să fie singura reprezentantă a Europei la Cupa Mondială. Performanţele erau însă umbrite de faptul că antrenorul şi sportiva făceau parte dintr-un club de provincie.


FINANŢARE DE LA UGSR
"Metalul" Hunedoara era în 1989 unul dintre cluburile din munici­piul Hunedoara, care avea ca secţii principale atletismul şi handbalul. Atletismul reuşise de-a lungul anilor să aducă numeroase titluri de campioni naţionali. Printre antrenori se număra şi Ştefan Beregszaszy.

Banii pentru activitatea sportivă a clubului veneau de la UGSR. Ştefan Beregszaszy îşi aminteşte că fondurile veneau defalcate pe secţii: "Aveam cele mai bune rezultate şi era normal să avem cei mai mulţi bani. La vremea respectivă, câteva zeci de sportivi erau legitimaţi la Metalul Hunedoara. Atunci erau mulţi copii care făceau sport. Se încuraja sportul de mase şi pentru că exista o bază de selecţie mai mare. Aşa apăreau şi rezultate. Mergeam prin şcoli în fiecare an, de unde făceam selecţii. Inclusiv în 1989 am organizat o întrecere care se numea «Cupa anilor I», cu faze pe clasă. Primii cinci din fiecare clasă mergeau mai departe. De acolo mi-a şi ieşit primul campion naţional.

Cu regret trebuie s-o spun că atunci se încuraja sportul de masă, care nu era formal ca acum. Am reuşit să avem şi 13 titluri de campioni naţionali într-un an, astfel că veneau şi banii. Ajunsesem să fim al cincilea club din ţară, unul de nivel olimpic. În 1989 eram între primele 10 cluburi din România. De asemenea, datorită rezultatelor, conducerea Combina­tului Siderurgic Hunedoara era oarecum obligată să ne ajute şi chiar a făcut-o. în primul rând, i-a angajat pe sportivii de valoare şi chiar a acceptat, după un timp, scoaterea lor definitivă din producţie. Iniţial, unii dintre ei chiar au mers la serviciu. Marieta Ilcu a fost laborantă în combinat, la Cocserie, şi ani buni a mers la serviciu. După ce a devenit campioană naţională a fost scoasă din producţie. La vremea mea, am mers la serviciu în fiecare zi. "
ANTRENAMENTE DURE
Sportivii de la "Metalul" Hunedoa­ra se antrenau zilnic. Cele mai dure şedinţe de pregătire erau însă cele ale Marietei Ilcu. "Făceam câte două an­trenamente pe zi, care însumau cinci-şase ore. Iarna ne rezumam doar la patru astfel de şedinţe afară, iar restul în sală, în timp ce duminica făceam verificări. Atle­tis­mul a fost cam mereu în cantonament, pentru că noi pregăteam şi sezonul de sală, şi pe cel în aer liber. Întotdeauna, în data de 31 decembrie dimineaţa noi ne antrenam, pe 1 ianuarie treceam la refacere, iar pe 2 ianuarie plecam la Bacău să pre­gătim sezonul de sală. Acolo se făcea cantonamentul pentru întrecerile indoor, pentru că acolo era singurul loc din România unde exista o sală corespunzătoare.

Antrenamentele erau ucigătoare. Marieta, spre exemplu, alerga, sărea, ridica greutăţi, lucram cu mingi medicinale, lucram foarte tare. Miercurea îi spuneam cât sare sâmbăta. Acum, sportivele nu se antrenează nici jumătate cât se an­trena Marieta. Ea era foarte serioasă. O adevărată profesionistă. Ţin minte că şi-a cerut voie să meargă la nunta surorii ei", povesteşte Ştefan Beregszaszy. Şi hrana sportivilor constituia o pro­blemă.

"Pentru cantonamente, clubul ne asigura baremul de masă echivalent cu cel de la lotul naţional. Meniurile le făceam eu. Acasă era mai greu, dar băgam sportivii în semicantonament şi aveam în­ţe­le­gere la cantina combinatului, astfel că atleţii mâncau una-două mese pe zi acolo. Îmi amintesc că într-un an am mers la Piteşti, în cantonament. Era perioada în care peste tot se dădea peşte la masă. L-am sunat pe pre­şedintele clubului, Ioan Io­ni­chente, căruia i-am cerut să facă rost de o geantă frigorifică şi să aducă nişte car­ne, pe care ne-o dăduse şeful cantinelor CSH, Bondi Zukerberger. A venit Ionichente cu muşchiuleţ de porc şi de vită. La înţelegere cu conducerea restaurantului, mâncam la altă oră decât ceilalţi sportivi. Peştele trecea pe la toate loturile de sportivi, dar nimeni nu îl consuma", continuă antrenorul.  


"GARANTEZ MEDALIE, TOVARĂŞUL GENERAL!"
Chiar dacă rezultatele Marietei Ilcu erau din ce în ce mai bune, având şi un bronz la Jocurile Mondiale Universitare din 1985, din Japonia, în 1987 s-a întâmplat ceva: cu doar trei zile înainte de com­pe­tiţia similară de la Zagreb ea nu a fost inclusă în lot.
În conducerea spor­tului ro­mânesc erau generalii Dragnea, Opriţa şi Gomoiu. După aflarea veştii că Ilcu nu va face deplasarea, Maricica Puică îi suge­rea­ză an­tre­norului hunedorean să mear­gă la generalul Gomoiu.

"M-am prezentat cu Marieta la uşa generalului. Nu mai vorbisem cu dumnealui până atunci. Cum părea hotărât să treacă pe lângă noi, i-am tăiat pur şi simplu calea, rugându-l să ne primească. I-am spus că eu şi sportiva reprezentăm un colectiv de 20.000 de muncitori, iar oamenii ne vor întreba cum ne-am pregătit şi de ce Marieta nu face deplasarea la Zagreb. Cred că acest argument a fost hotărâtor! Generalul şi-a luat un notes şi ne-a poftit să luăm loc. Am susţinut cu tărie că ne-am pregătit bine. I-am spus: «Garantez medalie, tovarăşe general!». După mai multe discuţii, Marieta a făcut deplasarea. Cu o săritură de 6,80 metri, a devenit campioană mondială universitară! După competiţie, a spus: «Uitaţi, tovarăşi, băiatul ăsta de la Hunedoara a venit la mine şi s-a angajat că eleva lui va cuceri o medalie la Jocurile Mondiale Universitare şi a luat-o pe cea de aur! De aşa antrenori avem nevoie!»".
SCANDALUL DOPAJULUI
În 1989, între un număr important de atleţi şi Federaţia Română de Atletism şi Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport a izbucnit un scandal. Ştefan Beregszaszy îşi amin­teş­te: "Două competiţii majore, precum campionatele mondiale şi euro­pe­ne indoor au avut loc la o distanţă scurtă de timp. Era un caz rar. Un doctor, pe numele său Ionescu, noi îi spu­neam Picioruş pentru că avea un defect la un picior, primise bani să importe nişte aparatură, un laborator de do­ping. A cheltuit şi sume importante, trimiţând nişte angajaţi în străinătate să se specializeze. Ei trebuiau să lămurească Partidul că au cheltuit în mod justificat banii. Au venit şi au recoltat probe de la sportivi şi i-au dat pe toţi pozitivi.

Au fost reţinuţi de la plecare 12 atleţi că erau suspectaţi de dopaj. Printre ei se numărau nume importante ale atletismului, precum  Doina Melinte, Mitica Junghiatu, Vali Ionescu, Mihaela Pogăceanu, Marieta Ilcu etc. N-au fost declarate pozitiv trei fete care fuseseră la un turneu în SUA, adică Maricica Puică, Paula Ivan şi Alina Astafei. Pe una au declarat-o pozitiv, Mihaela Loghin, deşi nu dăduse probă. Ţin minte că a fost o şedinţă. Probele fuseseră luate anterior. Înainte de fiecare competiţie mare eram chemaţi la conducerea Consi­liului. De acea dată ne-au dat tuturor o hârtie, sportivi şi antrenori, şi să scriem că sportivii sunt bine pregătiţi, sănătoşi şi că pot să se prezinte la orice control doping, lucru pe care l-am semnat toţi, fără nici o problemă. Noi stăteam în sala de şedinţă când a venit preşedintele Federaţiei şi ne-a făcut în toate felurile, ne-a înjurat, ne-a spus că ne batem joc de România, că toţi sportivii sunt pozitiv la controlul do­ping. Era influenţa lui Ionescu.

Ce şoc a fost pentru toată lumea! Plângeau sportivii pe holuri. Am umblat cu jalba în băţ o săptămână pe la toţi mai-marii sportului şi atletismului. Degea­ba! Medicul le dăduse nişte scheme, nişte grafice. Am vrut să mergem la Partid, la tovarăşul Bobu. Ionescu trebuia să îşi justifice banii şi a făcut-o! Degeaba li s-a explicat, de pildă, în cazul Miticăi Junghiatu că aceasta nu lua nici măcar piramidon, pentru că sora ei murise de cancer şi avea oroare de medicamente, nu voia să audă nici măcar de vitamine. Oribilul gest a fost recunoscut în 1990. Doctorul Ionescu a declarat cu nonşalanţă că nici măcar nu a făcut probele, că nu avea decât jumătate de aparat, care nu funcţiona, că nu avea reactivi şi nici probe martor!".


"CROSĂ LA PATINĂ!"
Ştefan Beregszaszy nu a prea fost inclus în loturile care făceau de­pla­sa­rea în străinătate. De altfel, la patru sportivi care plecau era delegat un oficial. Îşi aminteşte că a prins loc la un meci bilateral, Anglia - Ro­mânia. An­tre­norul locuia în apro­pierea garajului Combinatului Si­de­rurgic Hunedoara. "Eram prieten cu băieţii de la garaj. M-am oprit acolo într-o seară şi le-am spus că o să plec şi în Anglia şi că o să le trimit vederi de acolo. Am plecat apoi în Poiana Braşov, de unde urma să plecăm cu autocarul înspre Bucureşti, la aeroport.

Surpriză! Au citit lista, dar eu nu eram. Nu mi-a ieşit viza. De la hotel, mi-am sunat un prieten, maior de miliţie. S-a interesat şi mi-a telefonat, spunându-mi că mi-a băgat cineva crosă la patină. Ulterior, am aflat cine a fost. Era unul dintre şoferi." Pe de altă parte, deşi nu a plecat de multe ori afară, totuşi după fiecare ieşire în străinătate pe care o prinsese, antrenorul era vizitat la Hunedoara de un securist: "Venea la club şi stăteam de vorbă. Ştiam ce vrea de la mine. Îi ziceam că nu am ce să îi spun, în afara faptului că, poate, am primit 15 dolari diurnă şi am băut trei beri. N-aveam ce altceva vorbi. Sigur că atunci când plecam erau în lot şi unul-doi securişti. Ce puteau face securiştii când 70 de oameni ieşeau din hotel. Pe cine mai puteau să urmărească, pentru că noi ne duceam în toate direcţiile!".