Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În perioada comunistă, cenzura presei străine, în primul rând a celei occidentale, iar în anii '79-'80, în egală măsură şi a celei estice, era riguros organizată şi realizată cu scrupulozitate. Probabil că atunci când existau scăpări, întrucât oameni suntem, sancţiunile erau dintre cele mai drastice.
Cenzura era exercitată de faimoasa Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor şi privea practic şi orice intra în România sub formă scrisă, fie că era vorba de ziare, reviste săptămânale, lunare sau cărţi. Cu toată această cenzură, erau redacţii care aveau extraordinar de multe abonamente la presa străină, îndeosebi din Occident.
Astfel, la finele anilor '60, reviste precum Contemporanul, Flacăra, Cinema, Magazin, Magazin Istoric - şi mai ales Lumea - excelau la acest capitol. De pildă, în acei ani, revista Lumea era abonată la toate marile ziare occidentale - Le Monde, Le Figaro, Corriere della Sera, The Times, Suddeutsche Zeitung, International Herald Tribune, la mari reviste - Paris Match, Gente, época, L'Express, Le Nouvel Observateur, Time, Der Spiegel, Stern, The Economist.
Pe scurt, erau circa o sută de publicaţii una şi una! La ele se adăugau fluxurile unor agenţii - France Presse, UPI, Reuters - primite prin mijlocirea "Agerpres". Desigur, nu trebuie uitate ziarele Scînteia, România Liberă ori Scînteia Tineretului etc., care-şi aveau şi ele abonamentele lor, nu puţine.
La rândul său, Agerpres primea extrem de multe publicaţii. De altfel, aici exista redacţia de buletine informative cu tot felul de reproduceri din presa străină - pe teme politice, militare, economice, culturale, ştiinţifice, care apăreau pe rând în fiecare zi a săptămânii, cu un număr consistent de pagini.
CENZURA DESFIINŢATĂ, DAR ÎNĂSPRITĂ!
Cu trecerea timpului, îndeosebi după minirevoluţia culturală din vara-toamna lui 1971, numărul de abonamente la presa străină a început să scadă simţitor.
În paralel, în 1977-1978, după mişcarea Paul Goma, care, între altele, a denunţat cu vigoare cenzura din România comunistă, Ceauşescu a desfiinţat formal Direcţia Presei şi Tipăriturilor. Spun formal, întrucât atribuţiile ei au fost preluate în fapt de alte organisme - Secţia de Propagandă şi Presă a Capitalei pentru publicaţiile având ca editor PCR şi Primăria Bucureştiului; Secţia de Presă a CC al PCR pentru Scînteia, România liberă etc. Publicaţiile de artă şi cultură erau cenzurate de Consiliul Culturii şi chiar de Secţia de Presă a CC al PCR ş.a.m.d.
Un rol aparte a fost destinat cenzurii presei străine, tot aparatul trecând cu buget, personal şi structură de conducere distinctă în cadrul Agerpres. Acolo, orice ziar şi orice revistă străină care intrau în România primeau "bun de difuzare" ori "refuz". Treptat, misiunea celor din acest compartiment s-a uşurat aparent, întrucât abonamentele s-au redus masiv până au dispărut aproape total.
În realitate, prin diverse metode, încă se primeau publicaţii obţinute prin: abonamente făcute în străinătate de neamuri ori de cei care dispuneau de valută, trimise direct de redacţiile respective unora omoloage din România, oferite de ambasade precum cea a SUA, cea a Angliei, cea vest-germană ş.a. Din acest ultim punct de vedere, absurdul atinsese cote nebănuite.
Revista Sinteza în limba română, ce ne-o distribuia gratuit Ambasada SUA, era colectată direct de ofiţerul de securitate care, potrivit unui decret cu iz gestapovist, devenise şef de protocol şi strângea absolut tot - invitaţii la recepţii trimise de ambasade, publicaţii străine, notele obligatorii după întâlnirile cu cetăţenii ori diplomaţii străini etc. Aşa s-a făcut că în vara lui '89 un bun prieten de la Anticariatul 9 m-a apostrofat că am vândut la centrul de achiziţii de la Biserica Enei "Sinteza" fără s-o fi scos măcar din plic. În realitate, ofiţerul trimisese toate plicurile cu revista la anticariat, care le preluase la fondul S (Secret), iar el îşi însuşise banii, care nu erau puţini.
Dar să revin la cenzura propriu-zisă a presei străine. În acest sens, mărturia unei persoane care a lucrat ani la rând în domeniul respectiv este deosebit de grăitoare: "Trebuia să citim totul, de la prima la ultima pagină, să nu se strecoare vreo «şopârlă». Până şi cea mai mică notă de ziar ori revistă trebuia văzută. Citeam ziare ori reviste la care, prin diferite subterfugii, erau abonate diverse persoane din ţară. Aveau prieteni ori rude în străinătate, cereau direct unele reviste sau publicaţii. Cu ziarele sau revistele oprite de la difuzare nu ştiu ce se întâmpla ulterior, dar cărţile, inclusiv cele destinate Bibliotecii Academiei sau Bibliotecii Centrale de Stat, ca să dau câteva exemple, luau drumul unui depozit din Ploieşti. De acolo? Nu ştiu.
Paranoia era aproape totală. Ca urmare, la începutul anilor 1980 se ajunsese la un paradox incredibil. Iată-l: la revista franceză Paris Match exista un singur abonament pe toată România - cel al cuplului Ceauşescu! Dar şi acela era cu cântec. În caz că noi decideam că nu trebuie să primească «bun de difuzare», îl reţineam, îl puneam în ţiplă şi-l păstram ca nu cumva, el, şi mai ales ea, să-l ceară totuşi. Nu s-a întâmplat niciodată, deşi, de pildă, prin 1988-1989 au fost oprite două sau trei numere care aveau un reportaj publicitar despre proiectele faraonice ale liderului nord-coreean Kim Ir Sen. Iar dacă aş mai merge în trecut, aş găsi şi alte exemple la fel de stranii."
În ce mă priveşte, am păţit-o cu revista pariziană Historia. Mi-a fost oprit un număr doar pentru că, în sumar, conţinea o suculentă povestire despre Palatul Peleş din Sinaia şi multe referinţe la Regele Carol l, cel care avusese ideea construirii lui.
Dar să exemplific şi cu un caz concret: hebdomadarul Jeune Afrique (ce apărea la Paris) numărul din 1 martie 1989. Pe copertă, în dreapta sus, sub titlu, stă scris de mână cu roşu NU şi e încercuit. Alături, cu albastru, sunt notate paginile 4 şi 67 din cauza cărora revista era oprită de la difuzare. Despre ce era vorba? La rubrica "Document", săptămânalul respectiv avea un amplu comentariu despre prezenţa masivă în Africa a trupelor lui Fidel Castro, care sfida astfel noua orientare a perestroikăi de la Kremlin lansată de Mihail Gorbaciov.
În schimb, la pagina 67, lucrurile stăteau foarte rău pentru paznicii ideologici ai Bucureştiului. Sub titlul "Roumanie. Pourquoi, comment Ceausescu?", Sophie Bessis recenza cartea de 283 de pagini "La Roumanie de Ceausescu", semnată de Catherine Durandin şi Despina Tomescu, apărută la Editura pariziană Guy Epaud. Recenzia avea următorul şapou care spunea totul despre conţinutul cărţii: "Dictator megaloman, Conducătorul a dus ţara sa spre faliment, cu complicitatea sau indiferenţa generală". Ea era însoţită de un foarte expresiv desen al cunoscutului caricaturist Mihai Stănescu. Este cel care, când şi-a deschis o expoziţie de caricaturi la Teatrul Foarte Mic, a avut parte de coadă ca să-i vadă lumea desenele. E drept că, ulterior, cenzura l-a pus şi pe el la index.
Despre una dintre autoarele cărţii recenzate - Catherine Durandin - am aflat multe şi i-am citit cărţi după 1989. În ce-o priveşte pe cealaltă - Despina Tomescu - mă întreb dacă este una şi aceeaşi persoană cu o fostă colegă de la filologie din anii 1963-1968? Cât priveşte caricatura lui Mihai Stănescu, ea era pe măsura uriaşului său talent şi ilustra perfect situaţia României acelor ani, din care el se inspira fără frică...
Dumitru Constantin, Agerpres (2009) - Lumea (1989)
