Claymoor – Ecouri mondene (8)

În plin Belle Époque, Mişu Vacaresco publică în „L’Indépendance Roumaine” o rubrică pe care o semnează: Claymoor. Indiscret, histrion şi, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al României mondene de sfârşit de secol romantic a fost un personaj care se identifică cu lumea salonardă pe care o descrie.

„1 mai 1882
Iată-ne în mai. Nici o lună nu a fost atât de cântată de poeţi precum aceasta. Pentru o noapte de mai, Musset a scris versuri nemuritoare. În Spania, mai este luna îndrăgostiţilor caşti şi puri. În biserici există un altar cu totul acoperit de trandafiri vegheat de chipul surâzător şi dulce al Madonei. Tinerele vin dimineaţă şi ard la picioarele ei scrisorile lor de dragoste al căror fum se amestecă cu esenţele din cerurile în care Fecioara Maria trebuie să le împlinească dorinţele. Seara, tinerii depun misterios un bilet la picioarele Madonei, şi acest cuvânt, graţie influenţei sfintei şi-a găsit întotdeauna adresa. La noi, mai este lună de odihnă. Totul încetează. Nu se aşteaptă decât cursele pentru a pleca în vilegiatură.
Săptămâna care tocmai s-a scurs a fost călduţă. Duminicile sunt mai strălucitoare ca niciodată la doamna Oteteleşanu. Salonul cel mare, transformat în seră, încărcat de miresme de trandafiri şi violete, oferă toaletelor şi tinerelor femei un cadru splendid. În acest delicios muzeu se întâlneşte toată lumea, duşmăniile se sting, privirile îşi vorbesc.

Câte discuţii între patru ochi în care inima se amestecă! Este un Decameron al frumoaselor mondene în care se trăiesc câteva ore cu ochii, cu inima şi cu spiritul. Totul este o amintire în această casă. Fiecare colţ, fiecare mobilă poate evoca un moment şi aceste mari oglinzi, ce chipuri frumoase, câte zâmbete şi lacrimi au oglindit! Acum totul e calm în salon. Dansul a făcut loc conversaţiei, şi gazda face onorurile casei cu o graţie plină de melancolie. Duminica trecută aici era o mulţime de invitaţi. Tot corpul diplomatic şi escadronul zburător de mondene aproape complet, înarmat din cap până-n picioare. Au fost ultimele şarje care uneori sunt cele mai periculoase.

Luni, timpul a fost superb. Întoarcerea de la Şosea – splendidă. Splendide şi toaletele primăvăratice, mare exhibiţie de pălării, unele foarte extravagante, multe chipuri drăguţe. Toată lumea priveşte o caleaşcă deschisă în care se arată una dintre frumuseţile noastre în rochie strălucitoare de satin, coafată cu un turban imens cu pene albe. Totdeauna – una dintre primele în cursa eleganţei, decenta doamnă Petru Grădişteanu în trăsura sa. Toaletă lila; pălărie împodobită cu un buchet de liliac proaspăt cules. Doamna Dabija în negru; pălărie împodobită cu ghirlande de ciuboţica-cucului. Doamna Rasty şi verişoara sa, doamna Elena Nicolescu, două sirene surâzătoare şi proaspete ca o briză de mai.

O mai zărim trecând şi pe doamna Jean Darvaris, înduioşător de drăguţă, apoi seducătoarea doamnă Elena Bărcănescu, doamna Simona Lahovary, domnişoarele Laptew, două flori gemene, frumoasa doamnă Dobrovitz, echipajul aristocratic al prinţului George Bibescu cu prinţesa Valentina şi domnişoarele sale încântătoare, doamna Paşuris, doamna Rosnoveanu etc. Seara, splendidă recepţie de despărţire la doamna Maria Fălcoianu. Toată crema Bucureştiului se îngrămădea în acest salon superb. Costume de gală, toalete somptuoase, multe flori, graţie şi tot arsenalul femeilor frumoase, şi, Dumnezeule, cât de multe erau! Lumea s-a retras foarte târziu cu speranţa de a se revedea cât de curând.

Marţi, timpul a fost îngrozitor, ploaie şi vânt. Seara, concert la sala Bossel, dat de orchestra ungurească; nimeni. Plouă în continuu. La teatrul românesc, sala ticsită.
Miercuri, timpul a fost abominabil că nu-ţi vine nici să laşi un câine afară. Nimeni pe străzi. Cluburile sunt pline, se joacă. E potop.

Joi plouă cu găleata. Imposibil să ieşi; iau o carte în care dau peste maniera de a saluta: nobilimea, totdeauna, are un salut aparte; bărbatul e rece, te ia de sus, te măsoară în trecere; femeia – indiferentă, nu acompaniază salutul ei nici măcar cu o privire, nici măcar cu o atenţie oarecare; ea face o mişcare înainte, parcă s-ar poticni, îşi revine şi asta-i tot. Totuşi, câţiva bărbaţi bine crescuţi salută încă foarte larg de parcă penele pălăriei ar trebui să atingă pământul; salut străvechi de mare nobleţe.

Burghezia a adoptat un mic salut rigid, ca un resort care se destinde şi se ridică, ca o strâmbătură din gât. Este un salut bădăran, dizgraţios şi nu este admisibil decât între intimii de aceeaşi vârstă. Salutul doamnelor de altădată – genunchii se pleacă brusc sub rochie, corpul se înclină profund înainte. Salutul vrea să fie amabil, dar este un pic cam exagerat. Reverenţa nu se mai face decât înaintea altarului. Alt salut: gâtul drept între umeri şi capul înainte – este comun. Alţii îşi ridică pălăria – salut umil. Tinerii abia dac-o ridică – impoliteţe, sau o îndepărtează întinzând braţul de parcă ar vrea să strige: «Vivat fanfaronadă!» Unii ţin pălăria în mână când conversează cu o doamnă – aşa trebuie, dar acest salut e din ce în ce mai rar. De altfel – jumătate de oraş n-o saluţi, un sfert nu-l mai saluţi şi un sfert nu mai salută.”

„Frustrarea admirativă”
În 1882 se împlineau 10 ani de la primul protest al muncitorilor americani pentru reducerea zilei de lucru la 8 ore. Să scrii la zece ani după manifestaţia de la New York despre recepţii aristocratice care se terminau la „ivitul zorilor”, aşa cum face Claymoor în articolul din prima zi de mai a anului 1882, pare astăzi, cititorului familiarizat cu petreceri şi sărbători populare, o probă a decalajului nostru, românesc, faţă de „problemele grave ale acelei lumi”. De fapt, lui Claymoor şi celor asemenea lui le erau cu totul străine grijile faţă de muncitorul tipograf care imprima „L’Indépendenace roumaine” la 1882. Preocupările zilei se consumau între salonul doamnei Ote­teleşanu, situat, de altfel, la câţiva paşi de sediul redacţiei gazetei, recepţia doamnei Fălcoianu, ori obiceiurile de salut în prefacere în Bucureştiul cosmopolit al sfârşitului de secol. Suntem în Belle Époque, adică în vremea dedicată loisir-ului, iar această atmosferă frivolă şi de socializare uşoară iradiază în toată lumea. Tot acum se naşte şi gloria cartierului Montmartre, un bastion al plăcerilor, al cafe-concert-ului de la Folie Bergère, al cabaretului, al music hall-ului. Tentaţia oamenilor simpli, a „periferiei”, a „mahalalei” de a pătrunde în această lume, privirea admirativă spre o viaţă decadentă, dar extrem de strălucitoare, acestea sunt motivaţiile care au dus la modernizarea României... Iar Claymoor a alimentat cu fiecare cronică „frustrarea admirativă” a muncitorului tipograf, care afla din gazetă ce rochii, ce pălării erau la modă. (Lucian Pricop)

Continuarea în numărul următor

• traducere din limba franceză de Lucian Pricop