Claymoor şi frumoasele mondene din Micul Paris

La finele secolului al XIX-lea, în plin Belle Époque, Mişu Vacaresco – nepotul lui Ienăchiţă Văcărescu – debutează în publicaţia bucureşteană de limbă franceză L’Indépendance Roumaine cu o rubrică mondenă pe care o semnează timp de 24 de ani sub pseudonimul Claymoor.

Graţie înzestrării jurnalistice şi rafinamentului monden al lui Claymoor, eleganţa vestimentară a saloanelor bucureştene, vernisajele înspumate de şampanie franţuzească, spectacolele de teatru şi operă, serbările populare se recompun într-un spectacol cotidian. Indiscret, histrion şi, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al României mondene de sfârşit de secol romantic, despre care au circulat nesfârşite cancanuri în epocă (homosexual şi impotent erau printre epitetele blânde lansate de cei care nu treceau examenul cri­tic al editorialistului), a fost un personaj care se identifică cu lumea salonardă pe care o descrie. Sub titluri „Ecouri mondene”, Jurnalul de duminică va publica, în serial, o selecţie din cronicile lui mondene. Noi vă propunem astăzi chiar primul lui articol, în traducere.

„30 Decembrie 1881
Decembrie ne părăseşte, luând cu el şi anul 1881. Suntem în pragul noului an care soseşte cu iluzii pentru unii, cu realităţi crude pentru alţii. Pentru cei bogaţi, de Anul Nou e vorba de înnoiri şi daruri, subiect de dis­cuţii importante: cumpărături, ca­douri pe care să le oferi ori să le pri­meşti. Pentru săraci, disperare, foame şi frig. În timp ce vă preumblaţi prin magazinele care-şi etalează mi­nu­nă­ţii­le şi vă risipiţi banii pe nimicuri, arun­caţi o privire şi de-a lungul vitri­ne­lor, în stradă, către cerşetoarele de­gerate, târându-şi copiii în zdrenţe, livizi şi înfometaţi, spre colibele în care nu au nici măcar o bucată de pâine să-şi înşele foamea... Anul trecut, un jurnal din Paris, «Le Figaro», a făcut un apel către cititori, rugându-i să trimită la redacţie jucăriile vechi, cutii de bomboane etc., pentru a le distribui bieţilor dezmoşteniţi ai sorţii. Au reuşit astfel ca peste o mie de copii să fie fericiţi şi să aibă câte un dar de Crăciun şi Anul Nou. Mă adresez în special dumneavoastră, dragele mele cititoare, pentru că frumuseţea înfăţişării voastre reflectă de fapt frumuseţea inimii. Sunteţi frumoase, aşadar inima vă este bună. Trimiteţi ziarului cadourile şi jucările pe care copiii voştri le-au uitat în dulapuri, câteva bomboane. Veţi face pe mulţi fericiţi şi veţi şterge astfel, fără mari eforturi, şiroaie de lacrimi.

Chiar în acest moment se pre­gă­teşte în Bucureşti un spectacol ine­dit. Mai mulţi tineri din înalta societate vor monta un mare Vicleim în care vor juca ei înşişi. Banii strânşi vor fi oferiţi săracilor. Costumele sunt foarte frumoase şi împodobite. Irod este maiestuos şi îmbrăcat în aur; cei trei magi sunt copiaţi după un tablou de mare maestru; nebunul este caraghios. Teatrul ambulant va fi o veritabilă bijuterie, ca un balet mecanic al unor marionete originale.

Aceşti domni iau deja lecţii de actorie. Ieri seară, la domnul Hugues, la numărul şase, un Vicleim care trecea strada a fost invitat şi a dat una dintre cele mai inedite reprezentanţii. Rolurile au fost distribuite în timpul spectacolului şi jucate de fiecare dintre aceşti actori de ocazie. Ideea este originală şi scopul foarte frumos. Cine n-ar da săracilor un ban cerut într-o manieră atât de graţioasă?

Luni, mare dineu la legaţia Belgiei. Invitaţii domnului Jooris aparţin lumii oficiale. Seara a avut loc o recepţie. Doamna Jooris a făcut onorurile salonului cu farmecul ei obişnuit. Luni seara, ceai de conversaţie până foarte târziu la doamna Maria Fălcoianu. Lume elegantă şi aleasă. În ultimul moment, italienii  şi-au schimbat afişul. În loc de «Hernani», s-a jucat «Bărbierul din Sevilla». Abonaţii rândurilor fără soţ  n-au fost mulţumiţi. Toţi artiştii au fost şterşi, în afară de domnişoara Leria, care şi-a probat din nou talentul. Domnişoara Leria, care face progrese vizibile pe zi ce trece, mi-a dat senzaţia unei mici bijuterii prost montate. A cântat la pian «Gondoletta» de domnul Gr. Ventura. A fost aplaudată şi bisată. Auditoriul era bine reprezentat, dar, în sală, domnea un aer glacial.

Dintre cele mai frumoase spectatoare, am remarcat-o pe doamna Esmeralda Polizu, o adevărată Ma­do­nă a lui Rafael, în negru. Marchiza de Aubespine-Sully, cu un trandafir tremurând pe umăr. Domnişoarele Zalewsky, înalte şi frumoase ca nişte statui antice, făceau să pălească ro­ze­le din corsajul lor. Doamna Jean Ale­xan­drescu, un chip de Boucher, o apa­riţie cum se vede doar pe bombo­ni­erele secolului al XVII-lea, într-un corset negru brodat cu aur, cu tran­da­firi dalbi în părul blond. Doamna Elena Nicolescu, în toaletă neagră imperială, purtând un trandafir înflorit pe umăr. Parterul este pustiu.

Direcţiunea a negociat cu domni­şoara Biancha-Bianchi. Vom avea parte de câteva seri de vis, precum cea pe care ne-a oferit-o doamna Wilt, care s-a reîntors cu mare succes la teatrul din Pesta cu «Regina din Saba». Trupa franceză a doamnei Suzanne Thal va juca pe 3 ianuarie «Mariée du mardi gras».
Panglica decoraţiei trimise de Maiestatea Sa, regele Alphonso, Ma­ies­tăţii Sale, regina este în mov şi alb; cru­cea este din email şi lucrată superb.

Patinajul este mort, trăiască patinajul! Barometrul urcă. Vom avea parte încă de frumoase zile pe gheaţă. Cei care au vrut să-şi arunce patinele să le păstreze încă, pentru că vor avea în curând nevoie de ele. Joi, seară mondenă la circ.”

Cine a fost Claymoor?
Claymoor este pseudonimul cu care Mihai (Mişu) Văcărescu semnează vreme de 24 de ani (1881-1903) rubrica intitulată „Carnet du High-Life” la ziarul L’Indépendance Roumaine, oficios al Partidului Li­be­­ral. A scos publicaţia anuală Al­ma­nach du High-Life şi a mai scris la: Românul, Naţionalul, La Rou­ma­nie Illustrée şi La Lanterne mon­daine. Claymoor este fiul lui Iancu Văcărescu. Bunicul său a fost Alecu Văcărescu. Unchiul său Enăchiţă Vă­cărescu. Era înrudit cu familiile Ghica, Şuţu, Cantacuzino, Bibescu, Brâncoveanu, iar după mamă cu Maria-Theresa. A publicat în volumul La vie à Bucarest 1882-1883, semnat Claymoor, apărut la Bu­cu­reşti, Imprimeurs-Editeurs Thiel & Weiss, Palais „Dacia-Romania”, doar cronicile acestei perioade (30 decembrie 1881-15 iunie 1882). A fost direct implicat în prezenţa la Bucureşti, în primăvara anului 1896, a filmelor fraţilor Auguste şi Louis Lumière şi proiecţia acestora în salonul redacţiei ziarului L’Indé­pen­dance Roumaine. De asemenea, tot Claymoor va comenta pri­me­le pelicule turnate la noi în 1897 de un operator francez, Paul Menu: parada de 10 Mai din Bu­cu­reşti, în care Regele Carol participă la defilarea trupelor; familia regală întorcându-se la palat, câteva ima­gini de la Hipodrom, de la şosea, de la Târgul Moşilor, de la Cafeneaua Capşa – unde apare şi Claymoor însuşi – şi inundaţiile de la Galaţi.

Iată ce  scria despre el Dan C. Mihăilescu în „Bucureşti. Carte de bucăţi”, Editura Fundaţiei Pro, Bu­cu­reşti, 2003: „Personaj fabulos, dandy scandalos în toate, pederast notoriu, încurcat uneori în fraude mondene şi financiare, campion al modei şi al saloanelor bucu­reş­te­ne, Claymoor a fost vocea Elitei ro­mâ­neşti, din preajma «anilor ne­buni», cronicarul monden en titre. Nu râdeţi, cronicile lui rivalizează cu «Însemnările» lui Maiorescu şi «Momentele» lui Caragiale! Pentru că a scris aproape zilnic de prin 1875 până în 1903, ceea ce face câteva mii de pagină diurnă şi nocturnă a protipendadei bu­cu­reş­te­ne, în maniera celor două gazete preferate de el: Le Figaro şi Le gau­lois. (...) Dansa nebuneşte (inclusiv cu locotenenţii de cavalerie, după cum notau maliţios ziarele din opo­ziţie), era ultracosmopolit (...), era membru al mai multor cluburi selecte şi mă rog tot tacâmul – ca­fe­nele, restaurante de lux, croa­zie­re, vara la Veneţia sau la Const­an­ţa, iarna la Paris ori la Sinaia...”.