Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
E un titlu nascocit de domnul Valentin Silvestru, cel care stia totul despre tot si toate. Cel care l-a iubit mult pe I.L. Caragiale.
In viata, femeile din viata lui Ion Luca au fost mama sa, Ecaterina L. Caragiale, sora lui, Lenti (Lenci), Maria Constantinescu, mama lui Mateiu, Veronica Micle, Momuloaia, Leopoldina Reinecke, sotia sa Alexandrina (Didina) cu fiica sa, Ecaterina, Cella Delavrancea (fiica prietenului sau Barbu Stefanescu Delavrancea) si toata lumea femeilor din timpul sau. Asta se vede bine oglindindu-se in personajele sale feminine care domina lumea barbatilor, sunt abile, trag sfori, au interes si-l rezolva urgent, caci se prefac umile, demiagresive, batause, sarcastice, dominatoare.
Femeile lui Caragiale nu au inhibitii, le place sa vorbeasca, sa ciripeasca, sa se lamenteze, sa gesticuleze, sa se isterizeze.
In dosul acestor crochiuri feminine, se arata un nenea Iancu, un pic misogin sau cum se spune – nu foarte moral – amoral. Dar in viata de toate zilele a fost respectuos, curtenitor, iubitor cu femeile din familia sa. Despre femeile din opera lui Caragiale putem vorbi altadata.
Cella Delavrancea
A fost un mare admirator al talentului de pianista cu care fusese inzestrata fiica cea mare a prietenului sau. El e cel care informeaza de marele ei talent repurtat la München, unde el a fost in sala cu fiica lui Tuschi (Ecaterina). Expresia publica a pretuirii lui sta in articolul din Universul din 4 Mai 1909, care incepe cu 'A fost odata un copil mintos...' si parabola se termina cu '...tanarul erou este Cella Delavrancea, monstrul salbatic este arta, iar baba batrana din poveste sunt eu Ion Luca Caragiale'. Acea baba prevazuse puterea copilului de a imblanzi calul salbatic – si-a gasit stapanul, cu sufletul calareste, nu cu trupul si calaretul asta mititel are sufletul calului salbatic. Caragiale a fost un mare meloman si a facut din cronica un basm si nu un articol in termeni tehnici.
Cella Delavrancea l-a adorat si scrie: 'Caragiale a fost un ???? . Cine a avut norocul sa-l asculte vorbind, oriunde la o adunare, ori intr-un ungher din vagonul restaurant, n-are sa uite niciodata aceasta icoana a inteligentei omenesti'. Caragiale o poreclea pe Cella – Aghiuta.
Lenci
Lenci(Elena) sora lui de care il lega o iubire frateasca, dar si o prietenie asa ca intre barbati. Avea sa moara de cancer si asta l-a dezechilibrat pe Caragiale. Stim ca a existat o corespondenta frumoasa intre ei, dar as mentiona aici o scrisoare a lui Caragiale din 1905.
'Mi se anunta ca nenorocita de sora-mea a intrat in faza finala a bolii. A fost supusa unei punctii pentru extragerea apei care o suferea si acum, foarte redusa de puteri, simte dureri ingrozitoare care ii ajung pana la inima. Doctorii care au intepat-o spun ca cel mult o luna, doua poate sa o mai duca – mai departe remisiune nu este de sperat.'
Si Lenci raspunde scurt: 'Draga Iancule, Mama ti-a scris destula biblie (adica lucruri serioase). Eu iti scriu numai ca te doresc si ca iti doresc ca intotdeauna sa fii sanatos si multamit. A ta sora Lenci'.
Lenci si Caragiale isi scriau si foloseau adesea expresii grecesti ca 'Plusios tu casmu' – bogatie a lumii. Ei nu vorbeau greceste, dar auzisera expresia la bunica lor si surorile tatalui care vorbeau inca limba. Invatata in casa parinteasca, Caragiale folosea aceasta expresie cu un pic de ironie – desi era un apelativ afectuos. Lenci isi adora fratele si scrisorile ei erau induiosatoare.
'Dragul meu frate,/ Cu tot dorul meu de tine, du-te si plimba-te unde vrei si sa-ti iasa afacerile. De mine nu avea grija, ma ingrijesc, ca multumirea sa-ti fie deplina sa ma gasesti sanatoasa. Sora ta care te doreste mult, Lenci.'
Ecaterina Caragiale care a trait mult, aproape 90 de ani, a murit in 1954. Era fiica lui Caragiale si a Alexandrinei Burelly. I se spunea Tuski si uneori Kothinka. A fost cunoscuta drept Ecaterina Logadi si cunoscuta in ipostaza de memorialista. A lasat un foarte interesant manuscris, cuprinzand amintirile sale despre scriitor si viata de familie, alaturi de parinti si de fratele sau, Luca.
Citește pe Antena3.ro
Ecaterina Momolo – Momuloaia – care i-a lasat o buna mostenire, partea cea mai importanta fiind o mosie-n Vlasca. Cam tardiva, se plangea Caragiale, dar a fost zana buna, zana din poveste.
Alexandrina Burelly, sotia
Nenea Iancu. 'Verbul vibrand in spatiu pentru a opri TIMPUL'.
Cand s-a indragostit de Alexandrina Burelly, asa a fost. El ii spunea Didina.
Cunoscand-o pe frumoasa lui sotie, puteai citi adanc in sufletul lui Caragiale: 'Era un indragostit al vietii expresive'.
In timpul cand era director al Teatrului National, Bucurestiul a avut sansa unui turneu al actritei franceze Sarah Bernard. O fata frumoasa cauta un bilet la reprezentatia-eveniment. Nu mai erau locuri. Dar intamplarea, destinul, zeul AMOR l-a adus tocmai atunci pe nenea Iancu in fata teatrului. Si 'coup de foudre' s-a indragostit de zvelta fata care dorea s-o vada pe Sarah Bernard. Aceasta fata frumoasa i-a devenit devotata sotie ce avea sa-i echilibreze viata, caci el atunci scria 'Ma, eu am fost om fara noroc! Pana si cariera in viata mi-am gresit-o... facandu-ma scriitor!'.
Era in anul 1888 si Caragiale avea 36 ani. S-a indragostit de fata, s-a interesat cine e. Era fata unui arhitect de origine italiana Gaetano Burelly. A doua zi dimineata, cu noaptea-n cap, dupa multe ore de nesomn, cine suna la usa arhitectului? Caragiale indragostit.
Mi-o dai, tata socrule? – asa direct.
Pe-atunci era directorul Teatrului National.
Era tanar si indragostit.
Au avut o casnicie fericita, binecuvantata cu doi copii: Ecaterina (Tuski) si Luca (Luchi). Baiatul a murit foarte tanar, dar tot a ramas un volum de poezii si proza de factura moderna 'Jocul oglinzilor'. De la Ecaterina Logadi a ramas un interesant manuscris, cuprinzand amintirile sale despre scriitor si viata lor de familie.
Si-a iubit atat de mult nenea Iancu sotia lui blanda si devotata, incat nu-si mai apara hipersensibilitatea cu ironia lui ascutita: 'Uneori, ochii i se umpleau de lacrimi privindu-si frumoasa familie', scrie Cella Delavrancea. Ar fi dorit ca familia lui sa nu se indeparteze de el nici o clipa. 'Asa a fost el', mai spune marea pianista. Asa au fost ei.
'Mergeam cu el si cu doamna Caragiale, cu fiul si fiica lor, la concertele simfonice de la Berlin. Mi-aduc aminte cum ne-au podidit lacrimile pe catesicinci deodata la o modulatie din Simfonia a V-a. O doamna langa mine a intrebat mirata 'De ce plangeti cu totii deodata?'.
Alexandrina era o buna mama. 'Copiii cresc in sus si nu in laturi, slava Domnului', scrie ea unei prietene. Alexandrina Caragiale il numea in scrisorile catre prieteni 'maestrul nostru drag', iar lui i se adresa cu Jean. Noi aflam despre Didina, cum ii spunea Caragiale, 'ceva' dintr-o scrisoare adresata fiicei lui Vlahuta, doctoritei Dana.
'Imi permit a va raspunde eu in locul nevestei mele, fiindca in asemenea ocazii, ea, sotia mea, se ratoieste. A mai sta un moment la ganduri ar fi sa n-am nici atata spirit cat imi recunoaste Academia Romana.' Caragiale vorbeste despre faptul ca a fost respins la premiere de catre Academia Romana intai cu Volumul de Teatru, apoi cu 'Napasta' si in 1902, cu volumul 'Momente'.
'Ne vom supune dar fara murmur. Si sunt sigur ca n-am sa ma caiesc.'
Dar Alexandrina Burelly Caragiale a suferit pentru aceasta stupizenie nationala enorm, ca si noi toti astazi. E un fel de rusine nepedepsita.
Intr-un numar din Adevarul (3 mai 1893), la o rubrica umoristica, Caragiale marturiseste 'sunt om insurat, ma omoara nevasta (nu Talia – astalalta). Imi trage sageti, nu la piept, la urechi si nu numai doua'. Rubrica intreaga suna asa: 'Cine de ce are frica?.
Copilul – de bataie. Titu Maiorescu – de pensioane de domnisoare, aluzie la procesul de la Iasi din 1867. Tache Ionescu – de Pall Mall Gazette. Caragiale – de nevasta. Anton Bacalbasa – de Caragiale ( era directorul lui la Moftul Roman)'.
Deseori, cand se vorbea despre veselia lui Caragiale, Alexandrina Caragiale raspundea, ca mai tarziu Vlahuta.
– Un om vesel? Nu! Un om foarte trist. E multa durere sub glumele lui.
Era o femeie rafinata si, scrie Cincinat Pavelescu: 'Sotia marelui Caragiale, femeie de o bunatate si de o suprema distinctie, era nepoata castelanei Parepa si povestea e atat de frumoasa.
Moartea l-a smuls pe Caragiale din plina fericire. L-a lovit dintr-odata si l-a luat de langa blanda lui sotie. Ea l-a gasit. A indraznit sa intre in camera unde dormea singur. Suferea de insuficienta cardiaca, boli de batranete usoare, avea doar 60 de ani.
Un tipat a sfasiat ziua. Cella Delavrancea care canta Schumann la pian, 'marea sonata', a fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Usa era deschisa. El, lunecat jos, langa pat, cu mana stanga crispata, pe cearsaf, capul dat pe spate, fata alba, ochii ficsi. Ingrozita, sotia il privea. N-aparuse la ora 11:00. Era ingrijorata. A deschis, l-a vazut, a tipat. Cum? Cum? In ajun fermecase cu povesti si voie buna pe toata lumea.
'Moartea il atinsese rapid, fara sovaire, asa cum desigur asa si-o dorise, verb fara adjectiv. De-atunci n-am mai studiat sonata lui Schumann. Nici n-am suportat s-o aud. Cum sa faci loc durerii asa, pe neasteptate?'
O poveste intima din viata si familia lui nene Iancu
O vara buna a mamei mele, nascuta Bucsan, coboratoare din spatarul Bucsan decapitat de turci in secolul al XVI-lea avea o cula la mosia sa, Parepa. Sotia marelui Caragiale era nepoata ei nascuta Burelly.
Castelana auzise ca nepoata ei frumoasa se maritase cu un scriitor care avea reputatia ca intarzie prin berarii si batrana aristocrata venea uneori prin Bucuresti, dar isi inchipuia ca acest om trebuie sa fie imposibil si fara nici o maniera – un om care traieste prin culise si prin berarii.
Caragiale a luat-o intr-o zi de brat pe Didina sa mearga la castelana la Parepa. Dimineata, caldura de iunie, praf. Pe la 9 si jumatate ajung. Nobila matusa dormea. El urca-n pod printre mobile, tablouri si carti scrise in chirilica, greaca, frantuzeste. Amator priceput in mobile si carti rare, Caragiale uita sa coboare si pe la 12 se apleaca pe gaura podului si striga 'Aduceti-mi doua cepe, mamaliga, branza si un clondir de vin, ca eu nu mai cobor la masa. Cucoanele sa nu ma astepte. Am treaba aici, in pod.'
Stupoare generala. Dejunul a fost rece si tacut, dar nu s-a rostit nici un cuvant de dojana.
Caragiale coboara pe la 4, incarcat de editii princeps, pergamente inflorite, istorice vechituri. Isi dase perfect seama de impresia detestabila ce pricinuise. Se cuvenea o reparatie.
A iesit in sat si s-a intors cu un buchet artistic si multicolor.
Si-a pus smochingul, ghetele de lac, a trimis inainte o scrisoare in frantuzeste castelanei, in genul lui Voltaire – cerand scuze.
Scrisoarea, spiritul, florile, galanteria exagerata a stilului, ortografia impecabila au impresionat-o adanc pe castelana.
Si cand i-a facut o reverenta ca la curtea domneasca, biata doamna Bucsan s-a pierdut in fata acestui senior de la curtea lui Ludovic al XIV-lea. Toata seara, nenea Iancu – numai verva, politeta elocinta carneliana, spirit rafinat. La plecare a primit tot ce a dorit din pod si a ramas nepotul favorit. A venit des la Parepa.
Caragiale ii observase slabiciunea. Era umilita ca sotul ei, fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise doar cu gradul de maior. Si Caragiale i-a spus: ' – Hai, tanti, sa-l avansam noi general. Gradul postum. Si i-a facut carti de vizita la Mützner, litograful curtii regale – «D-na Smaranda Colonel M, nascuta Bucsan»'.
Si cand sa-i faca alte carti de vizita cu grad de general (dupa 12 ani), castelana foarte inaintata in varsta a inchis ochii.
Idilele lui nenea Iancu
E adevarat, nu-i adevarat, I.L. Caragiale a avut pe rand o idila semivinovata cu Veronica Micle – fapt iertat de Eminescu. Era prieten cu nenea Iancu. O alta aventura amoroasa a urmat, numita de Caragiale 'amoroasa cu Leopoldina Reinecke'.
Apoi o legatura neoficiala cu Maria Constantinescu, din care s-a nascut viitorul autor al cartii 'Craii de Curtea-Veche', Mateiu Caragiale, care a fost legitimizat si recunoscut de tata. Si-apoi se spunea ca a parasit-o 'pentru o casatorie avantajoasa', scrie Serban Cioculescu in 'Caragialiana'. Dar n-a fost asa. Caragiale s-a indragostit de Alexandrina Burelly pentru ochii ei nespus de frumosi. 'Ochii ei cei mai frumosi', cum spunea Caragiale. Dar n-a avut zestre si nici n-a interesat-o mondenitatea, lumea buna, pur si simplu, n-a fost interesata. Ba chiar dupa Post Justas Nuptias, a incetat sa o frecventeze. L-a iubit, l-a ingrijit, i-a fost foarte devotata lui Caragiale, care era si el un foarte iubitor sot si un tata minunat. I-a cazut din cer o mostenire – 'averea Momuloaiei' si asta le-a dat putina tihna.
I.L. Caragiale a fost un om de mare candoare sufleteasca si asa a fost si sotia lui. Caragiale a fost un om foarte trist. Sotia lui, minunata lui sotie, eleganta, blanda, foarte blanda, i-a urmarit mereu 'steaua'. L-a admirat, l-a iubit si i-a dat acea stabilitate formidabila. Cu toate ca I.L. Caragiale iubea cafeneaua ca pe o amanta, ca pe o a doua sotie, Alexandrina, iubitoare, statea acasa si-l astepta.
Alexandrina stia bine ca nenea Iancu e trist, uneori chiar depresiv, si de aceea facea tot ce se poate spre a-si regasi buna dispozitie acasa, glumind, razand, ascultand muzica buna – Beethoven, Mozart, Grieg, Scarlotti...
Damele, domnule! Aveau obiceiul sa-mi zica Iancule, iar unele chiar 'ma Iancule!'. Nici un respect.
