Elisabeta, regina andrelelor şi a croşetei

Glumind şi nu prea, am putea spune că, purtătoare fiind a "Ordinului Andrelei", în grad de mare maestră, a împletit firul, dar şi anii, când pe faţă, când pe dos, i-a dat la spate şi nu a scăpat nici un ochi, nici o vitregie a sorţii, până a ajuns la 104 de ani.

A împletit şi croşetat atât de mult, încât, dacă ar pune fir lângă fir, ar ajunge să îmbrace toate "madmoazelele" şi scorţoşii de la Palatul Parlamentului. În frunte cu cea mai televizată purtătoare de ghemuri şi aţă, Nuţi, spaima andrelistelor, cea mai bogată croşetătoare (permiteţi necuvântul?) din Europa de Est. Însă femeia, doamna despre care vorbim, este cea mai vârstnică purtătoare de ac şi croşetă. Elisabeta, pe numele ei. Elisabeta Ungureanu. "Regina" Elisabeta întâia (între bătrâni), de Ciric (Iaşi). Prinţesa firului de trudă şi a unei meserii pe cale de dispariţie.

FIU DE 80 DE ANI ŞI STRANEPOŢI. Are strănepoţi şi un fiu de 80 de ani. Îşi îngrijeşte gospodăria, atât cât poate, pentru că locuieşte singură. E adevărat, se deplasează foarte greu prin curte. Merge sprijinită în două beţe, dar, chiar şi aşa, cară singură apă într-o găleată pe care nu o umple niciodată. Se hrăneşte  singură, ascultă radioul, ascultă televizorul, da!, ascultă, pentru că nu se mai oboseşte să privească, şi aşa privirea îi e înceţoşată. Deh, vârsta! Iese în fiecare zi în curte să admire stejarul plantat de soţul său cu doi ani înainte de a muri. "Hă, hă, demult, pe când aveam eu vreo optzeci de ani!". Vorbeşte cu el ca şi cum ar vorbi cu bărbatul. Îl întreabă de sănătate, de vreme. De ce-l bate vântul, de ce nu se scutură de zăpadă. Când îşi mai aduce pe coama scorţoasă câte o păsarică? El nu a auzit niciodată cuvântul criză, nici nu-i trebuie... De când a plecat soţul său pe lumea cealaltă, l-a îngrijit. L-a udat, l-a curăţat, i-a făcut gard înalt. I-a atins frunzele şi i-a mângâiat braţele, nervurile coajei. Copacul nu a dezamăgit-o, a crescut drept, falnic. A ferit-o şi o fereşte şi astăzi de soarele încins, de vremea şi vremurile potrivnice. Îi acompaniază viaţa.

BATRANA UNGUREANU. Locuieşte în cartierul ieşean Ciric. Vecinii o ştiu de zeci de ani, de când erau de o şchioapă, drept bătrâna Ungureanu. Tot bătrână e şi astăzi, de aproape 60 de ani. De pe vremea când avea aproape 50. Nu a suferit vreodată de ceva. Bolile trupului nu au atins-o, însă nici necazurile nu au înfrânt-o, în ciuda greutăţilor ce nu au ocolit-o. Cumpătată în toate, a ajuns la 104 ani. Se numără printre puţinii români care trăiau când a avut loc Răscoala de la 1907, a apucat primul război mondial şi Unirea de la 1918, al doilea război mondial, întreaga perioadă de regim comunist şi încă 20 de ani de capitalism, până astăzi. I-a prins pe toţi marii domnitori ai ţării, principele Carol I, Regele Ferdinand, Carol al II-lea, regele Mihai, principesa Elisabeta, Elena, până astăzi, la alteţa sa Margareta. Pe multe dintre capetele încoronate le-a văzut de aproape, le-a salutat, atunci când acestea se aflau în vizită la şcoala unde a învăţat sau prin Iaşiul acelor vremuri.

FĂRĂ POZE, CĂ A TRĂIT. Pe Elisabeta Ungureanu o ajută mult şi nepoţii. Are şi strănepoţi, ca să nu mai pomenim de faptul că unul dintre fiii ei este octogenar. Lumea s-a minunat de vitalitatea ei încă de când a depăşit 80 de ani. De atunci i-au tot cerut câte o fotografie, ce-au zis ei?, să aibă ca amintire pentru atunci când bătrâna nu va mai fi. Iată că vremea s-a scurs şi femeia a rămas fără nici o poză, iar ceilalţi au trecut înaintea ei pragul de Dincolo.

VIZITA. Îi bat în poartă la orele amiezei. Nu aude, desfac singur zăvorul. Strig, dar nu reacţionează, însă, în cele din urmă, îşi aude numele. Stă în curte cu fruntea la soare. "M-am născut în iunie 1905. Am puţină tensiune şi mă dor picioarele, de aceea merg greu". A făcut dintotdeauna mişcare, dar acum mai puţin, pentru că a avut un accident acum hăt, câteva decenii, la 80 de ani, a căzut pe zăpadă şi şi-a rupt un picior. În stradă nu mai iese decât însoţită. Apă îşi ia singură, câte o jumătate de găleată, se hrăneşte, se dezbracă şi se îmbracă cu mâinile ei, face patul. Lemne îi aduce un strănepot, dar nu lasă pe altcineva să-i facă focul. "Mi-e frică să nu-l facă greşit!", spune ea. De mâncare, rufe spălate şi alte treburi se ocupă nepoata, care stă la distanţă de o stradă. Elisabeta Ungureanu are doi copii, unul de 76 de ani şi altul de 80. "Pe stradă şi în cartier nu mai cunosc pe nimeni. Mi-au murit toate cunoştinţele", spune ea.

PRINŢESA ELISABETA A SFINTEI TRUDE. "Eu am fost casnică, soţul era meseriaş, ceramist. Trăiesc dintr-o pensie mică, de 1,4 milioane de lei, îmi mai trimite bani unul dintre băieţi, care e la Târgu Jiu". Elisabeta a avut o viaţă grea. Tatăl a murit tânăr, în războiul din 1916. Mama nu s-a recăsătorit şi şi-a luat o slujbă la fabrica de ţigarete ca să aibă grijă de copii. De mică mergea cu bunica în grădină şi ajuta la lucru. "Puneam ceapă, usturoi, apoi la şcoală am învăţat să cos, să împletesc, să croşetez. De atunci şi până m-au mai lăsat ochii am împletit, nu stăteam deloc, făceam şosete copiilor, fraţiilor, făceam ciorapi lungi, cum se lucra atunci, cu patru andrele. Am făcut şi flanele, şi rochii, iaca fustă făcută de mine, jachetă făcută de mine, dar acum nu prea mai văd. Am învăţat bine. Am avut atestat cu reuşită bună. Dacă nu era război, dacă nu murea tata, altfel ar fi fost viaţa mea!". Îşi aminteşte de ziarele din secolul trecut, Opinia, Lumea, Universul, Minerva, de la Bucureşti. Citea, în ciuda faptului că a absolvit doar clasele primare.

SECRETUL LONGEVITĂŢII. "Am fost mai calmă, n-am fost bolnavă niciodată să stau în spital, doar când mi-am rupt piciorul în anii '80. De mâncat, am mâncat cât mai variat, şi carne, şi brânzeturi, şi legume, băuturi nu, abuzuri de nici un fel. Nu mi-au plăcut băuturile, petrecerile. Petrecerea era în familie, doar la nunţile şi cumetriile din familie". În familia sa nu a fost nimeni longeviv, în afară de bunicul dinspre mamă, care a murit la 84 de ani. Este pregătită să ajungă la 110 ani?:"Dar de unde să ştiu eu dacă ajung până mâine sau până peste un ceas?".

ELISABETA ŞI REGINA ELISABETA. "L-am prins şi pe principele Carol I. Pe regina Elisabeta. Au venit la şcoală la Nicoriţă, unde învăţam eu, eram în clasa a 3-a. Toate elevele, îmbrăcate frumos, în costum naţional, am ieşit cu bucheţele de flori şi am făcut un culoar prin care să treacă. Pe regele Ferdinand l-am apucat mult mai bine. Şi pe Regina Maria. Au venit cu o maşină deschisă şi alte vreo trei în urma lor la Şcoala <> aici, aproape, pe Vasile Lupu, unde erau fraţii mei şi m-am dus şi eu să îi văd. Regele era înalt, frumos, şi Regina la fel. Au mers pe drum până spre abator. Carol al II-lea, chiar dacă a stat puţin pe tron, a fost şi el o dată la Iaşi. Regele Ferdinand a murit imediat după încheierea războiului, a fost împuşcat în plămân, l-au operat şi a durat cât a durat, dar a murit până la urmă (e varianta auzită de ea atunci, când informaţia circula mai greu - n. red). Şi a fost introdusă regenţa şi a rămas regele Carol cel tânăr, cu iubirile lui. Au rămas Regina Elena şi cu Regina Maria, dar Elena a plecat şi a rămas Regina Maria şi cu prinţul Mihai care era moştenitorul tronului şi care astăzi este Regele nostru", povesteşte Elisabeta, care spune că în scurta perioadă cu Regele Mihai a fost bine pentru ea. "A murit Regina, iar Prinţul, viitorul rege, era tânăr şi o trebuit să plece că se pusese capcană să-l omoare. Şi a plecat. Şi a suferit săracul atât de mult", îşi încheia Elisabeta povestea regală.

Paşii Elisabetei Ungureanu măsoară din nou curtea. În 104 de ani, prin cât a umblat prin grădină şi a împletit la flanele ar putea înconjura pământul. Pământ care şi el s-a schimbat de la 1905 încoace. Numai Elisabeta, "regina centenarilor" nu s-a schimbat cu firea.

SOŢUL DE LÂNGĂ DRUM
Soţul său se ducea într-o dimineaţă pe vale, aproape de casă. "Treceau căruţele la plantaţie şi a căzut un stejărel aşa, mic, un puişor, iar el l-a băgat în buzunar şi şi-a făcut treburile pe care le-a avut, după care s-a întors acasă şi, când a venit, a zis: <<Ţi-am adus ceva>>. A scos stejărelul din buzunar şi l-a plantat, dar după doi ani bărbatul meu s-a stins. Copacul era aşa, un beţişor, şi în capăt avea trei rămurele şi câte un vârf de frunze. Eu l-am ocrotit, i-am făcut gard mare. Am trei strănepoţi, copiii nepoatei, şi ei sunt acum ca nişte stejari mici, cum a fost acesta".