Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A stabilit o metodă riguroasă de cercetare şi înregistrare sonoră, de arhivare, de scriere a textelor poetice şi a informaţiilor şi de transcriere muzicală.
În 1928, când a înfiinţat "Arhiva de Folklore", Constantin Brăiloiu era un rafinat şi recunoscut compozitor şi muzicolog, era secretar al Societăţii Compozitorilor Români şi se bucura de prestigiu în ţară şi în străinătate. Atârnă, astfel, greu preţuirea pe care i-a acordat-o folclorului şi hotărârea sa de a i se consacra; de altfel, critica l-a clasat printre "compozitorii cu spirit de folclorist".
Urmând exemplul profesorului său, Dumitru Georgescu Kiriac, Brăiloiu a acordat o importanţă primordială cercetării de teren şi înregistrării sonore a materialului. El a stabilit o metodă riguroasă de cercetare şi înregistrare sonoră, de arhivare, de scriere a textelor poetice şi a informaţiilor şi de transcriere muzicală.
Culegerea se făcea după alegerea "informatorului-tip" (reprezentativ pentru categoriile de vârstă, sex, competenţă).
Înregistrarea sonoră se realiza pe cilindri de fonograf. Textul dictat suferind modificări la cântare, cercetătorul consemna, în timpul înregistrării, schimbările survenite. Brăiloiu a surprins, astfel, existenţa unor legi ale versului cântat, care au constituit baza unei ample lucrări.
Fonograma este raportată la fişele de identitate a piesei, de informaţii tematice, estetice, terminologice, de frecvenţă, informator, instrument, repertoriu, de observaţie directă, însoţite de fotografii şi filme, după caz, ca şi de transcrieri literare şi muzicale. Toate sunt catalogate în ordinea intrării cilindrului în arhivă şi pe judeţe. Metoda sa a fost considerată de specialişti un model de rigoare şi complexitate. S-a spus că avea "geniul metodei". Scopul final era fixarea, într-o formă cât mai apropiată realităţii, a sincretismului originar al fenomenului folcloric.
Experienţa sa practică şi-a pus amprenta pe studiile privitoare la structurile poetice, melodice, ritmice, la genuri şi stiluri, la viaţa muzicală a satului, la existenţa unor sisteme guvernate de legi şi concretizate empiric de performeri, ca şi pe teoriile sale de nivel superior. Brăiloiu a fost marcat de asocierea sa cu Şcoala sociologică românească a profesorului Dimitrie Gusti. Pentru el, folclorul, produs social al creatorului plural, are o destinaţie practică, răspunzând nevoilor colectivităţii, este structurat după sisteme specifice şi se adaptează permanent realităţii prin mecanismul variaţiei.
Brăiloiu a acoperit un spaţiu teritorial şi tematic larg în cercetările sale, pentru care şi-a alăturat un număr de studenţi entuziaşti, atraşi de domeniu, dar şi de nivelul intelectual, de deschiderea enciclopedică şi de harul profesorului. Cu timpul, unii s-au risipit. Alţii şi-au consacrat viaţa cercetării folclorului: Harry Brauner, Tiberiu Alexandru, Paula Carp, Ilarion Cocişiu, Emilia Comişel, Gheorghe Ciobanu, Ioan Nicola. Alături de profesor se afla frecvent pe teren Mihai Pop, venit din tărâmul filologiei. Toţi aceştia au evoluat ca specialişti prestigioşi, au dezvoltat şcoala folcloristică românească şi au format noi generaţii de cercetători, care la rândul lor au cules folclor, au elaborat studii, antologii, tipologii, au publicat documente sonore.
Brăiloiu a fost un bun organizator. A ştiut să-şi aleagă oamenii şi să-i facă să se autodepăşească. Şi-a antrenat tinerii colaboratori în toate direcţiile activităţii, deşi, cu timpul, a apărut o oarecare specializare: culegere (Brauner, Cocişiu, Comişel), transcriere muzicală (Carp), înregistrare de discuri şi organizarea Arhivei (Alexandru), organizarea promovării performerilor în străinătate (Brauner) ş.a. Gheorghe A Bălaşei, un pasionat folclorist-tehnician, a inventat, cu sprijinul lui Brăiloiu, care îi citea articole din revistele străine, o doză electro-magnetică cu ac de sticlă, pentru fonograf, idee respinsă de specialiştii străini ca fiind imposibil de pus în practică. Experimentele au început în 1937, la 27 februarie 1941, fonograful electric (cu doză electro-magnetică, amplificator, difuzor şi microfon) era construit şi avizat de Ministerul Cultelor şi Artelor. Începând din 24 martie 1941, Arhiva a produs înregistrări electrice pe cilindri de ceară, multe fiind tehnic superioare celor industriale, făcute pe discuri de patefon.
În vremuri grele, în 1941 şi 1944, Brăiloiu a mutat Arhiva pentru a o feri de distrugere. Influenţa lui era atât de mare, încât mutarea s-a făcut cu căruţe de manutanţă, cu toate precauţiile, fără să se înregistreze pagube.
Brăiloiu nu şi-a abandonat colaboratorii niciodată. Corespondenţa bogată, recuperată parţial de la cei care i-au fost aproape, dovedeşte că etnomuzicologul a continuat să conducă Arhiva şi din străinătate, după 1943.
Ba mai mult, a îndrumat din umbră activitatea ştiinţifică a Institutului de Folclor, înfiinţat în 1949 şi condus de Harry Brauner. Pe căi ocolite, scrisorile şi pachetele cu articole şi studii (manuscrise sau publicate), ba chiar cu discuri, plecau din ţară şi ajungeau la Geneva şi la Paris. Astfel, Brăiloiu a iniţiat şi a urmărit studiul Paulei Carp asupra doinei, i-a făcut multe sugestii, uneori corectându-şi propriile afirmaţii din studiile sale. Apoi, plecând de la această lucrare, a supervizat şi cercetările ulterioare ale tinerei discipole, care, pentru facilitarea perspectivei comparative, a elaborat o metodă de notare a melodiilor populare româneşti, unele în raport cu altele, pe baza integrării lor într-un sistem organic. Metoda este şi astăzi valabilă şi în uz.
Profesorul era la curent şi cu scrierile cercetătorilor pe care nu îi cunoştea, angajaţi după 1949. Într-o scrisoare adresată lui Tiberiu Alexandru o felicita pe Mariana Kahane pentru studiul despre folclorul pădurenesc. A fost atât de ataşat de România şi de Arhivă, încât îi scria prin 1955 lui Tiberiu că a văzut la o expoziţie de automobile o maşină care ar corespunde deplasărilor pentru cercetări de teren, pe care doreşte să o cumpere şi îl întreba cum ar putea s-o trimită în ţară.
Brăiloiu a fost preocupat şi de conservarea documentelor sonore. A şi prezentat la Paris, în 1937, la primul Congres Internaţional de Folclor, o comunicare referitoare la tehnicile de înregistrare. Cilindrii de fonograf prezentau insuficienţe tehnice şi riscuri de degradare. O primă încercare de copiere a lor pe discuri eşuând, s-a hotărât aducerea interpreţilor în Capitală şi reînregistrarea pieselor pe discuri.
Brăiloiu este primul editor român de disc ştiinţific, necomercial. Începând din 1929, el comandă şi realizează, cu concursul producătorilor, un număr de 851 feţe de disc, care cuprind 1784 de melodii. Înregistrările sunt făcute sub directa sa supraveghere, uneori cu concursul colaboratorilor săi. Discurile cuprind, în majoritate, material din ţară, dar şi din alte zone geografice locuite de români. Brăiloiu urmărea elaborarea, în cele din urmă, a unei ample antologii sonore, sistematizată pe genuri şi zone, însoţită de texte explicative, lucrare ce ar fi integrat înregistrările de pe discurile ştiinţifice realizate în etapele anterioare.
În anul 1941, el editează, primul album discografic din antologia proiectată, album care poartă titlul Ţara Oaşului (Satu Mare). În acelaşi an, etnomuzicologul editează, cu sprijinul Ministerului Propagandei Naţionale, alte trei albume: două intitulate Romanian Popular Dances, ultimul Romanian Peasant Wedding in Transylvania.
În 1950 apare la Paris albumul intitulat Musique populaire roumaine, editat de Département d'ethnologie musicale du Musée de l'Homme, cu concursul lui Brăiloiu. Înregistrările au fost realizate în ţară de Constantin Brăiloiu şi Tiberiu Alexandru în perioada 1935-1940.
Între anii 1951-1958, Brăiloiu iniţiază şi participă la editarea seriei Collection universelle de musique populaire enregistrée, realizată de Archives Internationales de Musique Populaire (AIMP), în care folclorul românesc, ilustrat prin patru discuri (14 piese), este cel mai bine reprezentat.
După înfiinţarea Institutului de Folclor (1949), editarea discurilor în ţară este continuată de Tiberiu Alexandru, ajutat de Alexandru Amzulescu, apoi de Emilia Comişel şi Ovidiu Bârlea, de Constantin Costea, Speranţa Rădulescu şi Carmen Betea. Seriile mai importante sunt: Antologia muzicii populare româneşti; Jocuri populare româneşti; The Romanian National Collection of Folklore.
Din 1999 a fost reluată publicarea înregistrărilor-document, editate de Marian Lupaşcu pe CD şi însoţite de broşuri cu informaţii, transcrieri muzicale şi de text, imagini, comentarii etc. Noua serie ştiinţifică, Arhive folclorice româneşti/ Romanian Folk Archives (din care au apărut: 2007, Colindatul tradiţional românesc; 2005, Gheorghe Celea. Cântece aromâneşti - Aromanian Songs; 2004, 2005, Doina «dublu CD»; 2002, Tumbe, tumbe. Cântece aromâneşti - Aromanian Songs; 2001, Cântece epice eroice - Heroic Epic Songs; 1999, Rădăcini - Roots), a fost completată de una didactică - Folclor muzical brăilean (2005, Folclor muzical brăilean. 1929-1940; 2003, De s-ar vinde dor cu dor. Folclor muzical din judeţul Brăila; 2000, Din vadurile Brăilii. Colinde, balade şi cântece din judeţul Brăila - Carols, Ballads and Songs from Braila County) şi alta destinată publicului larg, în cadrul seriei Muzică de Colecţie. Restituiri (2008, Tarafuri şi fanfare; Lache Găzaru; Cântări din lada de zestre; 2007, Taraful din Clejani. Clejanii de altădată 1949-1952; Maria Tănase, partea a II-a; Ioana Radu. De dor şi de dragoste; Alexandru Cercel. Cântări din secolul al XIX-lea; Fraţii Gore - piesele cântate de "Gore Ionescu").
Au fost realizate şi lucrări în format CD-ROM, Peisaje etnografice româneşti/ Romanian Ethnographic Landscapes (2000), şi DVD-ROM, Civilizaţia lemnului în România (2008).
Brăiloiu a fost un savant vizionar care a trasat liniile de dezvoltare pentru toate segmentele etnomuzicologiei, de aceea opera sa nu s-a perimat, ci dimpotrivă. Fiecare generaţie de cercetători a găsit în studiile ilustrului înaintaş idei adecvate realităţii imediate, fapt aparent paradoxal, pentru un domeniu, folclorul muzical, aflat în continuă schimbare. Mai mult, fiecare cercetător de câte ori îl citeşte pe Brăiloiu constată că a mai înţeles profesorul nu ne oferă postulate ci, mai presus de orice, ne învaţă să gândim, să cercetăm. Marea calitate a lucrărilor lui rezidă în prezentarea mecanismelor specifice prin care informaţia concretă, culeasă pe teren se structurează în modele teoretice. În etnomuzicologie, ca în orice altă ştiinţă, orientările, temele şi abordările s-au schimbat periodic, reperul însă a rămas. De aceea, pur si simplu nu poţi face abstracţie de Brăiloiu, poţi doar să porneşti de la el.
dr Marian Lupaşcu
etnomuzicolog
