Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nici noi nu ştim când au trecut. Iată că la 7 iunie se împlinesc nici mai mult, nici mai puţin decât 20 de ani de la apariţie.
În 1993 ieşea de la tipar primul număr al cotidianului. În 1998, ziarul şi-a schimbat pentru prima oară formatul. În 2001, Jurnalul Naţional şi-a modificat din nou formatul şi grafica, acestea fiind apropiate de cele ale cotidianului britanic The Guardian.
La 7 iunie 2013 e aniversare. Una în vremuri foarte dificile pentru presa scrisă, dar şi pentru presă, în general, dar o aniversare care ne găseşte tot aici, în slujba informaţiei şi a adevărului. Am fost martorii unei istorii zbuciumate în ultimii 20 de ani şi ne propunem să o consemnăm şi pe cea care se va scrie şi după 7 iunie, aşa cum v-am obişnuit.
În prag de aniversare, Jurnalul Naţional vă invită pe toţi – cititori, colaboratori, ziarişti care au lucrat la cotidianul nostru – să vă exprimaţi gândurile legate de existenţa de 20 de ani a acestui cotidian: o amintire, un eveniment, ceva, orice, care v-a marcat, v-a rămas în minte, în suflet sau în memoria specială. Vă aşteptăm mesajele la adresa de mail special creată pentru a marca aniversarea: jurnalul20ani@gmail.com.
__________________________________________________
Aici mă aştepta Subiectul Vieţii
Nu fac parte, slavă Domnului, din categoria celor cărora le-a pus condeiul în mână patronul sau directorul, ci a celor care au ales calea clasică, a şcolii, pentru a ajunge în presă. Eram jurnalistă de 12 ani când soarta a decis să-mi scoată în cale Jurnalul Naţional. Un cotidian şi două agenţii de presă îmi creionaseră deja imaginea presei scrise din România. Nu aveam mari aşteptări, nu ştiam ce fel de echipă aveam să găsesc. Pe Marius Tucă îl văzusem doar pe ecrane şi îmi părea arogant. La angajare, nici urmă de Tucă. Semn bun, mi-am zis. Ne-am intersectat abia după o săptămână de la parafarea actelor, pe hol, întâmplător. Eu, şefa de la Externe, el, directorul. M-a salutat sec şi şi-a văzut de drum pe holul imens care împărţea redacţia în două.
Lumina, la Jurnalul Naţional, juca feste. Privit de la intrare, de la uşa directorului, capătul holului era scăldat într-o lumină veselă, sinonimă cu speranţa. Invers, când te uitai spre lifturi, contre-jour-ul era trist, întunecat. Ceva nu era în regula în redacţia aia. Opt ani m-a contrariat sentimentul ăla ciudat de plăcere, de câte ori veneam la muncă şi de totală lipsă de tragere de inimă, la plecare. Abia când ne-am mutat şi am dat uitării “cărarea” de la Casa Presei mi-am dat seama de capcana pe care mi-o întinsese Jurnalul Naţional. Îmi devenise casă, fără să mă prind. Îmi schimbase ritmul, îmi era familie, îmi furase prietenii, rudele, îmi închisese o lume şi-mi deschisese o alta.
Dincolo de politica externă, oameni cu poveşti aiuritor de interesante tânjeau după un condei. Locuri uitate de lume aşteptau un temerar să le cunoască. Poveşti vesele sau triste strigau după tine, să le asculţi. Şi, printre ele, SUBIECTUL VIEŢII. ACEL subiect în faţa căruia jurnalistul nu are nimic de făcut decât să-l accepte, căci îşi croieşte singur drumul. Dacă ar fi să pun punct gazetăriei azi, aş trăi împăcată, căci pe mine m-a găsit. În redacţie, la Jurnalul Naţional. Adus de nu-ştiu-unde de un om a cărui carieră s-a spulberat din cauza asta. Dar, fie şi din acest motiv, povestea nu trebuie să se încheie. Căci dacă eu mi-am făcut datoria, e rândul altora să şi-o facă pe a lor. Mii de români şi-au pierdut vieţile încercând să scape de comunism trecând graniţa – de cele mai multe ori, Dunărea, înot şi riscând totul. De ei statului român nu i-a păsat. Jurnalul Naţional a fost prima instituţie media din România care a dedicat acestui subiect o campanie de presă care s-a întins pe durata a peste două luni. Echipa de jurnalişti cu care am lucrat la acest subiect cutremurător nu va uita în veci poveştile Dunării. Aşa cum nici România nu va reuşi să se împace cu ea însăşi până nu-şi va asuma responsabilitatea pentru cele ce s-au petrecut în urmă cu nu aşa de mulţi ani, oricât s-ar scrie şi oricâte documentare “în premieră” s-ar face. Atunci, când i-am propus subiectul, iar el a spus “da” fără pic de ezitare, ca şi în multe alte ocazii, când i-am descoperit tremurul bărbiei, la supărare, şi timidităţile incredibile, mi-am dat seama ce mult înseamnă televiziunea pentru un gazetar. În spatele măştii de arogant de care mă temeam cu ani în urmă se ascundeau sentimente dintre cele mai complexe şi un om născut pentru presă. De 11 ani îl descifrez, şi încă mai am de lucru. Căci el se confundă cu noţiunea de Jurnalul Naţional. La mulţi ani, oameni care, în birourile depăşite de vremuri ale Casei Presei, fără să apăreţi pe micile ecrane pentru a vă face vânt cu coada, le-aţi făcut altora documentarea pentru nenumăratele cărţi, filme, DVD-uri, doctorate, disertaţii, articole de presă, documentare şi câte şi mai câte se vor face fără să fiţi pomeniţi!
Marina Constantinoiu,
redactor-şef
___________________________________________________
Jurnalul, ce mare noroc!
Eu nu am cerut să fiu la Jurnalul Naţional. Am avut noroc. M-a primit într-o toamnă, în urmă cu 14 ani. Şi, când privesc înapoi, am impresia că a fost ieri. Pentru că explicaţia îmi vine şi ea imediat: am trăit foarte intens aceşti ani. Nu am avut timp de plictiseală, de plafonare. Aproape în fiecare zi se năştea o nouă idee: Ediţiile de Colecţie, Ediţiile Speciale, Jurnalul de Duminică; pe lângă toate acestea, clocotul vieţii de fiecare zi.
Ştiu că un ziar îl iei, îl citeşti şi îl arunci. Are existenţă efemeră. Dar sunt mândră că Ediţiile de Colecţie, poate cea mai frumoasă idee care s-a născut vreodată în presa din România, nu au avut o existenţă scurtă. Şapte ani de poveşti palpitante. Iar cele mai bune dintre ele se regăsesc în trei volume elegante, în multe biblioteci din ţară, în Colecţia Colecţiilor. Noi am (re)descoperit şi am scris istoria de suflet a poporului român.
În aceşti 14 ani am fost în multe locuri din ţară. Mi-au rămas pentru totdeauna în inimă rezervaţia de narcise de la Vlăhiţa, un amurg în Deltă, o scotocire după legendele comorilor, prin Mehedinţi, şi românii frumoşi şi cu mare iubire de neam şi de Dumnezeu din Harghita şi Covasna, iubire de ţară despre care părintele Ioan Selejan nu se sfieşte să vorbească.
Am trecut prin multe în aceşti ani. Recunosc că, după atâta vreme, nu reuşesc să scap de o teamă grozavă pe care mi-o inspiră Şeful. (hahaha!) Mai bine îi spun un respect uriaş, pentru că aici am avut de la cine să învăţ meserie. Primul care m-a luat sub aripa sa (şi de atunci, din prima zi, nu m-a mai lăsat) a fost Ţuţu, aşa cum îl alintăm noi pe Florin Condurăţeanu (“Scrie, mă, o poveste omenească! Dacă un text nu are trăire omenească în el, nu e text!” asta auzim de la el). Apoi domnul Constantin (Dan Constantin), care ne dă în fiecare zi o lecţie de “cu ochii-n patru”. Mă opresc aici. Nu vreau să fac o listă a celor ce ne-au predat în fiecare zi cea mai frumoasă meserie din lume. Meserie din aceea pe care nici un curs de la facultate nu o poate reproduce, meserie făcută cu sufletul, din toată inima.
Au fost şi zile când am crezut că pun punct şi mă îndrept spre alte orizonturi... Erau doar chinurile procesului de creştere. A noastră şi a ziarului. Marele câştig este acela că am rămas “vie”.
Eu nu mă gândisem să vin la Jurnalul Naţional. Dar ce întâmplare frumoasă! Ce mare noroc am avut!
La mulţi ani!
Carmen Anghel,
editor
___________________________________________________
Poftiţi în vagoane! Marius Tucă ne adună la şedinţa de sumar
Mulţi au auzit această invitaţie în cele două decenii de Jurnalul Naţional. Şi cu sutele, la un moment dat, s-au înghesuit cu sau fără talent. Au călătorit cu sau fără bilet. Spre o vamă. Unii şi-au dat seama că le lipseşte ceva şi după câteva poticniri în halte obscure, şi stres de mers cu naşul, au coborât. Alţii aveau de la mama lor biletul cel mare, preţios, împovărat de talent din acela rar, nedobândit la şcoli înalte. Şi au mers mai departe. Cum spuneam, către un ţinut special, ca o Vamă Veche. La început romantică, salbatică, plină de tinereţe, de vise, de entuziasm. Eram acei nebuni frumoşi ai presei româneşti, bucuroşi la miez de noapte pentru că am făcut reportaje cu risipă de comparaţii şi metafore inspirate, anchete meseriaşe, schimb de vorbe iscoditoare şi inteligente, în interviuri adevărate. Eram mândri de a scrie la ziarul numărul unu. La ziarul vertical. Am poftit şi eu în unul dintre aceste vagoane, unul de lux, departamentul de sănătate. Am scris despre boli şi leacuri, pacienţi aflaţi pe muchia de cuţit a vieţii, medicamente şi medici care nu se consideră zei chiar dacă salvează vieţi, despre spitale, farmacii, congrese. Despre criza şi haosul fără sfârşit din sistemul sanitar. Am scris despre tumori gigantice extirpate cu succes şi despre reconstrucţii artistice de organe. Despre virusuri şi bacterii rezistente la tratamente. Despre cancer am scris fără număr. Pentru că e o boala diavolească ce mi-a împuţinat familia şi care i-a lovit pe câţiva dintre colegii noştri.
Au trecut aşa decenii. De muncă disperată de luni până luni. Acasă şi la redacţie.
Cu toţii eram orbiţi de succes şi nu ne-am dat seama că lumea se suceşte. Că Vama Veche se maturizează şi îşi pierde treptat inocenţa. Întocmai ca Jurnalul Naţional. Că tinerii vin pe lume cu netul şi habar n-au de plăcerea de a răsfoi ziarul sau cartea. Că şi părinţii lor s-au lenevit tot holbându-se la televizor, la telenovele sau la unii care le citesc scârbiţi câteva ziare încăpăţânate să nu dea faliment.
Dar Jurnalul Naţional există. Şi pe print, şi online. Dar mai presus de toate există spiritul Jurnalului Naţional. Mi-e dor de zilele acelea bune, de acel “Poftiţi în vagoane”. Pentru că încă există drag de scris, drag de brandul Jurnalul Naţional.
Magda Marincovici,
editor Sănătate
___________________________________________________
Jurnalul Naţional împlineşte 20 de ani. Asta, într-o ţară în care blestemul românesc pare să fie de nedezlegat. Într-o ţară în care hoţia, mârlănia, mitocănia, minciuna guvernează la nesfârşit, de la vârf până la temelie. Într-o ţară în care şmecheria e munca principală. Într-o ţară în care, ca şi acum douăzeci şi ceva de ani, înainte de 1989, românul accepta orice umilire cu capul plecat, mergând pe ideea că “mai rău să nu fie” şi a trebuit să vină alţii ca să-l agite şi să-i dea impulsul de a ieşi în stradă, ca să-l trezească din “somnul cel de moarte”. Într-o ţară în care, după 1989, românul iarăşi a adormit, mergând pe aceeaşi idee, lăsându-se în continuare călcat în picioare. Într-o ţară care, mai rău, după 1989 a început să-şi asasineze valorile tocmai din teamă de a nu mai putea fi atinse. Într-o ţară în care ziarele nu se mai vând decât dacă în ele se găsesc sex şi scandal de orice natură. Într-o ţară în care se face televiziune cu “succes” doar prin aceleaşi metode.
Pe acest fond a apărut în 2005, declarată verbal prin regretatul Florian Pittiş, această mişcare, Mişcarea de Rezistenţă, cu dimensiuni culturale, sociale şi politice. Mişcarea are scopul de a arăta generaţiilor valorile, tradiţia şi identitatea culturală a românilor, de a le păstra şi a nu le lăsa să se piardă. Pentru că nu toţi sunt mitocani, mârlani, hoţi, şarlatani şi şmecheri. Pentru că cei cinstiţi, titraţi şi cu bun simţ sunt mai mulţi, e drept, nu majoritatea, dar totuşi, o parte importantă a românilor.
Mişcarea de Rezistenţă: Pentru a împiedica şi tendinţa de globalizare culturală care să ducă la diluarea personalităţii naţionale artistice şi culturale. Pentru a combate prostia. Pentru a nu mai înghiţi orice minciună. Pentru a nu mai lăsa ca românii să fie umiliţi. Pentru ca românii să se trezească.
Cu trupa pe care o reprezintă sunt convins că, alături de alte nume, vom lăsa ceva după noi generaţiilor următoare şi vom combate crima culturală organizată care se petrece în zilele noastre. Mă simt de asemenea onorat de fiecare dată când apar cu câte un articol în acest ziar care nu a publicat vreodată lucruri derizorii. Un ziar care nu s-a aliniat niciodată “curentului” şi care a ţinut, evident, prin incurabilul veşnic nostalgic, susţinător şi consumator de cultură Marius Tucă la blazonul lui, la verticalitatea lui. Şi aceasta chiar cu mari sacrificii, dar măcar cu sufletul şi cugetul împăcate. La mulţi ani, Jurnalul Naţional!
Celelalte Cuvinte,
trupă rock
___________________________________________________
Cumpăr Jurnalul Naţional în fiecare zi, de mai bine de peste zece ani. De ce? Pentru că în peisajul acesta al publicaţiilor ziare, reviste Jurnalul Naţional este pentru mine o atitudine tonică, sănătoasă faţă de problemele din societate. Admir această atitudine!
Felicitări conducerii, redactorilor şi colaboratorilor ziarului!
Constantin Paraschivescu,
critic de teatru
___________________________________________________
“Pentru mine, Jurnalul Naţional este o experienţă de viaţă care va continua atât timp cât va vrea Dumnezeu.”
Dragoş Moldovan, editorialist
___________________________________________________
Jurnalul Naţional, povestea merge mai departe
“Jurnalul Naţional mi-a oferit şansa să descopăr frumuseţea meseriei de jurnalist. M-am angajat aici în 2004, într-o perioadă când presa scrisă mergea unsă, iar oamenii apreciau şi citeau în număr covârşitor de mare o gazetă de calitate. Anii ce au urmat, reportajele şi anchetele de excepţie, caravanele prin ţară, campaniile sociale create şi Ediţiile de Colecţie au făcut din Jurnalul Naţional cel mai iubit ziar din România.
Ce înseamnă pentru mine 9 ani la Jurnalul Naţional? Înseamnă mult. Înseamnă muncă, dăruire, renunţare, provocare, împlinire, dar şi eşec, bucurie dar şi durere, iubire, despărţire şi mulţi prieteni. Jurnalul Naţional mi-a dat posibilitatea să lucrez cu oameni extraordinari, care m-au provocat să învăţ în fiecare zi.
Jurnalul a fost, în toţi aceşti ani, într-o continuă schimbare, iar asta mi-a schimbat viaţa. Şi mi se pare firesc să fie aşa. Alături de Jurnalul Naţional m-am reinventat.
Toţi colegii pe care i-am avut în aceşti ani mi-au fost şi îmi sunt dragi. Şi sunt convinsă că, în multe privinţe, Jurnalul Naţional m-a format pe mine ca persoană, mi-a scos la suprafaţă atitudini pe care nici eu nu mi le cunoaştem şi m-a provocat să mă nasc din nou, în fiecare zi.”
“Foaie verde de susai,
Tu că ai sau că nu ai,
Mărunţiş, sau ce să dai,
Ia Jurnalul, e musai! Nicu Alifantis
La mulţi ani, Jurnalul Naţional!”
Vera Albulescu,
editor online
__________________________________________________
Citește pe Antena3.ro
