"O iubire asa de mare ucide"

Stefan Augustin Doinas si sotia sa, Irinel Liciu, au trait si au murit impreuna

Vestea a facut inconjurul lumii la 28 mai 2002. "O fosta balerina s-a sinucis la sfarsitul saptamanii trecute. A lasat in urma un bilet in care scrisese ca nu mai putea trai fara sotul ei care murise cu o zi in urma. Irinel Liciu, 74 de ani, a luat o supradoza de somnifere dupa moartea sotului ei, poetul Stefan Augustin Doinas, 80 de ani." Fusesera de nedespartit timp de 42 de ani.
ANA-MARIA LUCA

Ea s-a casatorit cu el dintr-o imensa dragoste. Era indragostita de un barbat vanjos, un om de la tara, dar de un mare rafinament intelectual. El o admira.
Poetul Stefan Augustin Doinas, pe numele sau adevarat Stefan Popa, si balerina Irinel Liciu, alias Silvia Lia Voicu, o stea a Operei Romane din Bucuresti, s-au cunoscut in casa unor prieteni comuni.
"A fost o dragoste la prima vedere", povesteste printre lacrimi Laura Iliescu, prietena lui "Irinel" de pe vremea cand aveau 16 ani si mergeau la Opereta. "A fost singura ei iubire. A fost o iubire minunata", suspina prietena, la amintirea vremurilor in care ea si Irinel erau "tinere si dragute" si se confesau una alteia. "Ar fi facut orice pentru Doinas al ei, si cele mai grele mancaruri. El i-a scris o poezie cu un mar. Marul a fost taiat in doua, partea asta esti tu, partea asta sunt eu. Am invidiat-o atunci."
Scriitorul Emil Hurezeanu i-a cunoscut impreuna. "Aveam 15-16 ani, dar tin minte ca am fost foarte impresionat cand am cunoscut-o, chiar mai impresionat decat de cunostinta cu Doinas ", spune scriitorul. "Frumusetea ei avea ceva din finetea unui totem, a unui cap esential, un nas arcuit, ochii migdalati, un ten mai smead, cu parul strans in spate, asa cum toate balerinele il poarta si in timpul carierei, si dupa", spune Hurezeanu. "Doinas era, a ramas, si asa-l tin minte, un personaj auster, foarte discret. Vorbea putin."

Irinel l-a scos din inchisoare
In 1957, Doinas a fost condamnat la inchisoare pentru "omisiune de denunt ". Marcel Petrisor era cel pe care Doinas nu-l denuntase. Acesta facuse o vizita la redactia revistei "Teatrul" si le-a spus tuturor la plecare sa vina a doua zi in Piata Universitatii la un miting anticomunist. Aceasta se intampla pe fondul miscarilor revolutionare din Ungaria, in 1956, care nu conveneau regimului vremii. Dupa ce Marcel Petrisor a fost arestat si a denuntat pe cei care se aflau prezenti cand vorbise despre manifestatie, Stefan Augustin Doinas a fost arestat. Laura Iliescu isi aminteste de perioada aceea.
"Irinel a suferit foarte mult atunci. Stiu ca primea telefoane, se speria, dar n-a renuntat niciodata." Doinas a fost condamnat la doi ani. Atunci, Irinel Liciu, o glorie a baletului, laureata a premiului de stat, specializata la Leningrad si la Moscova, si-a folosit toata influenta ca sa-l salveze pe scriitor, spune Hurezeanu.
"Ea era un VIP al regimului. Avea admiratori si admiratoare chiar in sanul partidului. Adorau baletul si omagiau cu cosuri de flori si sampanie pe balerine. Si - tin minte de la ea - deseori, dupa spectacole, era asteptata in foaier sau in culise de fetele lui Gheorghiu-Dej. De Lica, dar si de Tanti, care ar fi vrut sa aiba o prietenie cu ea. N-a fost cazul."
Balerina a cerut o audienta Constantei Craciun, care era sefa Consiliului de Cultura, ministrul Culturii. O veche ilegalista de partid care avea si ea o slabiciune pentru balet. La foarte putina vreme dupa aceea, el a fost eliberat din inchisoare.

Impreuna 42 de ani
La scurt timp dupa iesirea din inchisoare, in 1958, Irinel Liciu si Stefan Augustin Doinas s-au casatorit. Povestea lor de dragoste s-a derulat de atunci incolo in apartamentul din Strada Bratianu nr. 35. Departe de ochii prietenilor, ai rudelor sau ai vecinilor. Nici unul dintre prieteni nu l-a vazut insa vreodata pe Doinas singur.
"Mereu impreuna: la Sibiu, la Bucuresti, in Germania, cand el a primit medalia Goethe, dupa ce a terminat de tradus "Faust". A fost cu el in Canada, in America, de fiecare data si pot sa spun ca era in aceeasi masura indragita, admirata, iubita, ca si el", isi aminteste Hurezeanu. "Erau inseparabili, Doinas si Irinel. Ea ii spunea lui Doinas. Si noi ii spuneam la fel."
O rabdare extraordinara si o veselie debordanta. Asa o descriu toti prietenii pe Irinel Liciu, fie ca au cunoscut-o prin Doinas, fie ca o stiau din copilarie.
"Ore in sir il asista, intr-un iatac, pe scriitorul, pe traducatorul din Goethe. Numai sa citesti "Faust" ai nevoie de vreo sase luni. Ei bine, el ani in sir l-a tradus. Si apoi cartile pe care le-a scris ii creau un fel de izolare obligatorie, pe care ea o impartasea. Era o persoana care traia noaptea, ca o locuitoare a unui mare oras occidental", spune Hurezeanu.

"Filipineza e rugata sa faca pilaf filipinez"
Irinel participa la toate discutiile si intalnirile serioase. Ea era motorul discutiilor. "Nu era sotia unui mare scriitor, era mai mult decat sotia unui mare scriitor. Era Irinel Liciu", spune Hurezeanu.
Doinas era un om cu mare putere de intelegere, spun prietenii. Un om care era mereu imbracat bine, chiar cochet, dar care adeseori dadea binete si disparea, isi aminteste Laura Iliescu.
"Ea era mai emotionala, dar deloc mai superficiala. Avea o inteligenta intuitiva, fara pereche, sunt convins ca pricepea totul si chiar mai mult. Citea, era o artista in felul in care intelegea."
Gatea extraordinar si era mereu preocupata de ce ii face bine lui Doinas, spune Laura Iliescu. "Facea cele mai grele mancaruri fara sa se plictiseasca. Totul pentru Doinas."
Lui Hurezeanu i-au ramas in memorie "cele mai bune prajituri din lume" si pilaful filipinez cu sofran. "Ea fiind si putin filipineza, cu ochii migdalati, de multe ori faceam gluma asta impreuna: "Filipineza e rugata sa faca pilaf filipinez"."

Sfarsitul?
El avea cancer, dar nu o forma grava. Daca ii rezista inima ar mai fi trait. "I-am vazut in ianuarie 2002, erau foarte stinsi. Ea gatea doar lucruri fara sare si piper. Mergeau din ce in ce mai greu", isi aminteste Hurezeanu. L-a felicitat pe Doinas de ultima lui aniversare, pe 26 aprilie 2002. In luna mai a venit la Bucuresti si i-a cautat la telefon. "Irinel mi-a spus ca Doinas e internat. Avea o voce foarte stinsa."
"Mereu imi spunea: daca i se intampla ceva lui Doinas, eu m-as omori. Am certat-o", sopteste Laura Iliescu printre lacrimi.
In dimineata cand a aflat ca Doinas a murit, Emil Hurezeanu a sunat la ei. I-a raspuns o voce de femeie care semana cu cea a lui Irinel. "Ce tragedie. Vreau sa vin la tine" si vocea mi-a spus: "Veniti, veniti. Doamna Irinel a murit acum o ora". Era menajera lor care venise si o gasise pe Irinel in pat. "Am vrut sa vin, am mers, am parcat masina in fata si am vazut tot felul de procurori si politisti. N-am putut sa urc", spune Hurezeanu. Nici Laura Iliescu n-a putut sa urce pana la apartament. "Am ramas acolo, jos, rezemata de usa. Era foarte cald." Poetul si Balerina au fost inmormantati impreuna la Cimitirul Bellu. O placa de comemorare semnata de fostul partener al lui Irinel Liciu, Gabriel Popescu, le aduce un omagiu.

EL

• 26 aprilie 1922 - se naste Stefan Popa, in Caporal Alexa, Arad
• 1937 - Liceul "Moise Nicoara" din Arad
• 1939 - debut liric in "Jurnalul literar"
• 1941 - Studii universitare de medicina la Cluj
• 1944 - Facultatea de Litere si Filosofie din cadrul Universitatii din Cluj
• 1943 - semneaza, alaturi de Radu Stanca, I. Negoitescu, Eugen Todoran, Deliu Petroiu, "Manifestul cercului literar" de la Sibiu
• 1957 - arestat si condamnat pentru "omisiune de denunt"
• 1958 - casatoria cu Irinel Liciu
• 1992 - Membru al Academiei Romane
• 1992 - senator din partea PAC
• 1997 - Cetatean de onoare al Aradului
• 2001 - Doctor Honoris Causa al Universitatii "Aurel Vlaicu" din Arad
• 25 mai 2002 - Moare

EA
Irinel Liciu s-a nascut in 1928 la Cluj, a fost de mica pasionata de balet si a dansat primul ei rol in 1948. Timp de doua decenii, in perioada 1950-1970, a fost prim solista a Baletului Operei Romane din Bucuresti. A sustinut spectacole in Franta, Grecia, Italia, Bulgaria, Polonia si Rusia. Rolurile ei din "Lacul Lebedelor " si "Romeo si Julieta" au fost cel mai bine primite de critici.
Pana in 1965, Irinel Liciu a fost partenera de scena cu Gabriel Popescu, si el unul dintre cei mai mari balerini pe care i-a dat scena romaneasca. Din momentul in care acesta a reusit sa fuga in Franta, Irinel Liciu a decis sa paraseasca si ea scena. Ultima oara a dansat la 12 februarie 1968 in "Faust", acelasi rol in care debutase. Apoi nu a mai pus piciorul in Opera Romana, nici macar ca spectator. Prietenii spun ca renuntase la balet si pentru ca nu mai era multumita de repertoriul clasic, rusofil. Vorbea foarte rar despre balet.

Au fost sacrificati pe altarul religiei

Dintr-o iubire imposibila, despartita de continente, religii si principii, s-au nascut doua romane de dragoste de exceptie. "Maitreyi", urmat la 40 de ani de "Dragostea nu moare" sunt marturiile extraordinare ale aceleiasi povesti, traite de Mircea Eliade si Maitreyi.
DANA CIOBANU

Initial, Mircea (Allan din roman) nu este atras de Maitreyi, pe care o gaseste chiar urata. Curiozitatea lui de european, de a descoperi tainele fecioarei bengaleze pe care toata lumea o considera un geniu, il impinge in bratele iubirii. El o invata pe Maitreyi franceza, iar ea ii da lectii de bengaleza, isi schimba autografe pe carti si reviste, isi viziteaza reciproc camerele, rad si plang, vorbesc despre casatoria indiana.
Tanarul este hotarat sa renunte la celibat pentru ca iubirea ii arde sufletul. O cere in casatorie, insa Maitreyi il refuza, stiind ca familia ei nu ar fi fost niciodata de acord. Se iubesc pe ascuns, chiar isi fac juraminte de logodna, dar secretul lor ajunge la urechile lui Dasgupta. Mircea este alungat, iar Maitreyi este pedepsita pentru incalcarea traditiilor. Tanarul se autoexileaza, sase luni, in Himalaya, timp in care incearca sa-l convinga pe profesorul Dasgupta ca sentimentele lui pentru Maitreyi depasesc granitele religiei.
In 1932, Eliade se intoarce in Romania, iar doi ani mai tarziu se insoara cu Nina Mares, care moare in 1944. Dupa razboi, ajuns profesor la Sorbonna, Mircea Eliade se casatoreste cu Christinel Cotescu. Viata il aduce fata in fata cu Maitreyi dupa 40 de ani, cand nu mai spera sa o mai vada vreodata. Amintirea noptilor indiene petrecute impreuna era la fel de vie dupa atatea decenii de despartire.

Relicvele unei iubiri
Calatoria spre India, in care tanarul absolvent de Litere si Filosofie Mircea Eliade pleca in decembrie 1928, avea sa-i schimbe viata pentru totdeauna. In casa profesorului sau de sanscrita si yoga, Surendranath Dasgupta, Eliade o intalneste pe frumoasa Maitreyi, pentru care era hotarat sa treaca la hinduism. Daca nu ar fi fost concursul initiat de Editura Culturii Nationale in decembrie 1932, poate ca dragostea lor ar fi ramas in anonimat. Mircea Eliade a citit anuntul in care se spunea ca cel mai bun roman inedit era premiat de Societatea Techirghiol-Eforie cu 20.000 de lei si suportarea cheltuielilor de editare.
Avea doar 25 de ani, traise dezamagirea unei iubiri imposibile si s-a hotarat sa scrie o carte: "Maitreyi". "Simteam ca trebuie sa retraiesc, ca sa pot consuma definitiv aceasta drama care-mi schimbase radical viata", marturiseste in "Memorii ". "Intr-o seara de decembrie m-am asezat la masa de lucru cu emotie, am desfacut plicul in care adunasem, in toamna anului 1930, cateva relicve: biletele pe care mi le trimisese Maitreyi, dupa care nu ne-am mai putut vedea, scrisorile lui Dasgupta, o fotografie veche, cateva flori uscate, o suvita de par. Apoi am inceput sa recitesc jurnalul acelor ani, chiar paginile pe care nu indraznisem pana atunci sa le recitesc", rememoreaza scriitorul.
"Iti mai amintesti de mine, Maitreyi? Si daca da, ai putut sa ma ierti?" Acesta este motoul, scris in Bengali, pe prima pagina a romanului sau, despre care multa vreme a sustinut ca este o poveste adevarata. "In fata hartiei albe, scriind despre oameni si intamplari care au avut un rol hotarator in tineretea mea, imi era peste putinta sa inventez. Am schimbat, evident, numele personajelor, in afara de al lui Maitreyi si al surorii ei, Chabu, dar am lasat intocmai datele, adresele, numerele de telefon. Schimbasem, de asemenea, meseria lui Dasgupta si a povestitorului si am modificat radical finalul, ca si cum as fi vrut sa ma despart definitiv de Maitreyi (aruncand-o in bratele unui vanzator de fructe, impingand-o pana la marginea sinuciderii)", isi aminteste scriitorul. In realitate, Eliade a fost alungat din casa de tatal lui Maitreyi.
De un succes rasunator, cartea ia premiul amintit mai sus si este tradusa si retiparita de zeci de ori.

"Voi fi un brahman pe viata"
Dupa despartirea iubitilor, pe 18 septembrie 1930, intre Eliade si S.N. Dasgupta se poarta o corespondenta, in mare parte transpusa in carte. Dintr-o scrisoare a tanarului proscris aflam sentimentele profunde pentru hindusa de doar 16 ani. "Cu cateva saptamani in urma, am scris mamei acasa si i-am cerut permisiunea de a deveni hindus si de a incerca sa ma casatoresc cu o hindusa. In acelasi timp asteptam raspunsul Regelui si pentru actele universitare care aveau menirea de a-mi asigura existenta in India pana in anul 1934, cu un venit lunar de 35 de lire sterline. Acestea sunt faptele. Poate ca am fost nebun sa cred ca acest vis s-ar putea realiza. (...) Am de gand sa accept initierea in hinduism acum. Voi fi un brahman pe viata."
Dupa repetatele incercari ale lui Eliade de a-l indupleca pe tatal fetei, acesta, jignit de indrazneala europeanului, adopta o pozitie categorica: "Esti un mare maestru in arta disimularii. Niciodata, niciodata, niciodata sa nu incerci sa vii la mine acasa, sub nici un motiv!".
Despartita de tanarul Eliade, prin sentinta neiertatoare a destinului, Maitreyi patrunde in viata dupa tiparul comun al unei fericiri aparente: isi intemeiaza un camin, are un sot iubitor si ascunde adanc in suflet pasiunea traita in bratele roma nului. Maitreyi afla de existenta romanului abia dupa 40 de ani, la Calcutta, dintr-o discutie cu sanscritologul roman Sergiu Al.-George. In inima ei se reaprinde focul dragostei dintai. Tulburata, pleaca la Chicago pentru a se intalni cu Eliade si apoi vine in Romania pentru a-i cunoaste mama si sora. Romanului care ii purta numele ii raspunde tot cu un roman, "Dragostea nu moare", avand ca subiect povestea lor de iubire, sfarsita trist.

EL
Nascut la 8 martie 1907, in Bucuresti, Eliade avea sa devina o personalitate de renume mondial, erudit in istoria comparata a religiilor, prozator, eseist, filosof. Dupa absolvirea Facultatii de Litere si Filosofie din Bucuresti pleaca in India, unde studiaza sanscrita si yoga cu Dasgupta. Revine dupa trei ani in tara si isi ia doctoratul cu o disertatie despre yoga. Devine asistent universitar al lui Nae Ionescu, iar in 1940 este numit atasat cultural la Londra, apoi la Lisabona. Dupa razboi ramane in exil la Paris, iar din 1957 se stabileste la Chicago. Pentru "Istoria credintelor si ideilor religioase", statul francez i-a acordat Legiunea de Onoare, iar Academia Franceza premiul "Bordin". A scris peste 40 de studii stiintifice (traduse in 16 limbi) si 20 de romane, nuvele, povestiri. S-a stins din viata la 22 aprilie 1986, la Chicago - SUA.

EA
Nascuta la 10 septembrie 1914, Maitreyi Devi debuteaza in 1929 cu volumul de poeme "Uditta" (Rasaritul). Dupa o pauza impusa de nefericita sa poveste de dragoste, revine la pasiunea sa, poezia, publicand doua plachete de versuri. Dupa moartea mentorului sau, Tagore, in 1941, este preocupata de perpetuarea legendei acestuia si scrie o carte memorialistica, "Rabindranath la Mongpu". Incepe sa publice carti de eseuri, memorialistica si calatorii. In 1974 publica in bengali romanul sau autobiografic, avandu-l pe Mircea Eliade protagonist, intitulat "Na hanyate" (Dragostea nu moare). Romanul este premiat in 1976 de catre Academia de Litere din India. Tot in 1976, romanul este tradus si in engleza. In India si, mai ales, in statul sau de obarsie, Bengal, este o autoare marcanta si deosebit de pretuita. Moare in 1990, la varsta de 76 de ani

CONTINUARE: "Te iubesc atat de mult, incat as vrea sa mori inaintea mea"