“A fost lăsat să moară de foame, neavând altă asistenţă decât şoarecii închisorii”. Patimile sfântului Anton Durcovici

S-a scris mult despre viaţa episcopului martir Anton Durcovici, intrat pe 17 mai 2014, de ziua naşterii sale, în rândul sfinţilor. Volumele, studiile şi articolele ce-i sunt consacrate, între care Cornel Cadar -”Anton Durcovici: arestarea, ancheta, închisoarea, moartea şi înmormântarea” sau Fabian Doboş - “Viaţa episcopului Anton Durcovici, martir al Bisericii catolice din România”, impresionează prin strălucitul exemplu de demnitate şi sacrificiu pe care l-a dat părintele Durcovici până în ultima clipă. La baza întocmirii acestor pagini şi a articolului ce vi-l prezentăm stau mărturiile celor care l-au cunoscut - unii chiar au stat cu el în închisoare - şi numeroasele documente din arhiva CNSAS. Pentru că portretul biografic al episcopului deja vi l-am prezentat (http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/slujba-de-beatificare-a-episcopului-martir-anton-durcovici-a-transformat-iasiul-in-capitala-credintei-o-adevarata-mecca-a-pelerinilor-catolici-668357.html), vom insista acum pe momentele cele mai importante din clipa arestării şi până la moarte.

Lovit de securişti cu o manivelă de fier în cap şi aruncat în maşină

Iată ce-şi aminteşte pr. Florian Muller despre momentul arestării: “La 26 iunie (1949 - n. red.) a fost Mirul în Parohia Popeşti-Leordeni (Bucureşti). …A venit episcopul Durcovici de la Iaşi să administreze Mirul…La ora şapte a venit Jakobek, şoferul arhiepiscopului, şi i-a comunicat că palatul este înconjurat de oamenii Securităţii, iar maşina n-are voie să părăsească locul. Parohului din Popeşti i s-a spus că Securitatea împiedică venirea episcopului. Şi la Popeşti au fost observate persoane suspecte în jurul bisericii. Preotul Vasile Begu a venit cu un taxi la Palatul Episcopal şi a rugat pe episcopul Durcovici să vină şi să administreze sfântul Mir, pentru că în biserică aşteaptă 650 de tineri…Durcovici a hotârât să meargă, deşi era un pericol mare. A luat cu el pe profesorul de teologie Friedrich Rafael…Au ieşit din Palat, au trecut prin faţa Catedralei şi s-au urcat într-un tramvai care i-a dus până la ultima staţie, lângă cimitirul Bellu. De acolo au vrut să meargă doi kilometri pe jos. Când au ajuns în câmp liber, a venit o maşină din urmă, au sărit trei securişti care l-au forţat pe episcopul Durcovici să urce. Preotul Friedrich a vrut să-l apere. Un securist l-a lovit cu o manivelă de fier în cap şi l-a aruncat în maşină. Astfel a dispărut episcopul Durcovici…”

Celula morţii

La două zile după aceea (după moartea episcopului - n. red.) deţinutul episcop Ioan Ploscaru a fost adus în celula lui Durcovici să facă curăţenie…”Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el, la peretele din dreapta, era un pat gol, fără saltea, pe care era o mătură de nuiele pentru măturat zăpada, două gamele goale şi a treia gamelă în care era puţin griş fiert în apă şi pe care se vedeau urme de şoareci…Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una începută de el, a doua începută de şoareci. Într-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat…Dintr-o singură privire am înţeles singurătatea şi mizeria în care a murit”, povesteşte Ploscaru. Ca o ironie a sorţii, moartea lui Durcovici i-a făcut bine, pentru că gardianul l-a lăsat să ia două pături şi să-şi schimbe un geam mat cu unul transparent în celulă. “Monseniorul Anton Durcovici a murit ca un martir, neavând altă asistenţă decât şoarecii închisorii”.

Sfârşitul

“A fost separat de ceilalţi şi supus unui proces de exterminare: hrană imposobil de mâncat, nişte cârpe rele şi vechi ca haine, murdărie, frig, nicio posibilitate de mişcare, fără aerisire, fără lumină, fără tratament medical, niciun fel de contact cu ceilalţi deţinuţi - şicane după şicane”, scrie preotul Johannes Baltheiser în cartea sa despre viaţa episcopului. Iată ce-şi aminteşte episcopul Ploscaru de apropierea sfârşitului pentru Durcovici: “”Fiind bolnav de stomac, avea probleme din cauza alimentaţiei. Mor de foame, nu pot mânca nimic din ce-mi dau aici, spunea el când ajungeam să vorbesc cu el, măturam pe holul din faţa celulei sale. Îmi cerea doar să mă rog pentru el. Printr-un gardian omenos mi-a trimis pâine şi marmeladă pe care nu le mai putea consuma…Câtă cruzime trebuie să fi fost în conştiinţa acelor conducători de închisori! Adevăraţi criminali, fără milă, fără consideraţie faţă de vârstă, faţă de om. Monstruozităţi ca în antichitate”. “Intestinele nu-i mai funcţionau regulat. În picioare, durerile unei flebite. Ar fi avut nevoie de un regim special. La Sighet a primit o dată pe zi gris pregătit numai cu apă. Infirmierul îi spunea clar că are de trăit cel mult până pe la Crăciun”, este mărturia preotului Otto Canisius Farrenkopf, aflată în arhiva CNSAS, dosar I165734, filele 56-59.

Demnitate

În aceaşi arhivă CNSAS se află şi o declaraţie a episcopului care arată dârzenia sa, dar şi unul din motivele care i-au făcut pe comunişti să-l închidă. Întrebat fiind care a fost atitudinea sa vizavi de lupta de clasă, el răspunde: “Nu sunt de acord, dacă lupta de clasă înseamnă distrugerea unei alte clase luându-i dreptul la proprietate” (arhiva CNSAS, dosar P14541, f. 32). “Într-un alt rând mi s-a arătat fotografia unui deţinut. L-am recunoscut imediat. Pe piept îi atârna o etichetă cu un număr. Un criminal n-ar fi putut arăta mai oribil, dar expresia feţei, ochii şi privirea lui îţi vorbeau şi puteai citi nevinovăţia lui”, scrie pr. prof. dr. Florian Muller.

Înmormântarea

“Auzeam cum se taie scândurile, cum se bat cuiele pentru fabricarea coşciugului; noaptea auzeam, între 23.00-24.00, cum intra furgonul în curte, cum se întoarce carul militar, fără îndoială, apoi se auzea bine pe fereastră aşezarea sicriului, zgomotul de lopată aruncată în car şi plecarea. Unde? Mai târziu s-a auzit că în cimitirul rudenilor; toate acestea în miezul nopţii, nu se ştie dacă poartă ceva număr mormântul, nu cred că se va mai putea identifica vreunul din cei mai mulţi fruntaşi ai neamului şi ai Bisericii…Vedeam întotdeauna veşmintele spălate întinse pe sală după fiecare moarte, verificată moartea tuturor de bucătari… Nu ştim ce făceau cu cei morţi la cimitir, unde îi duceau cu furgonul, în auzul nostru, al tuturor, de la intrarea furgonului până la ieşirea lui pe poartă; aceasta se repeta toată luna, cel puţin o dată, dacă nu de mai multe ori”, îşi aminteşte în cartea sa Episcopul Iuliu Hossu. Iată ce declaraţii a dat şi Vasile Ciolpan: “În anul 1950, 1951 (anul morţii episcopului Durcovici - n. red.) şi 1952, i-am îngropat în cimitirul oraşului, dar datorită faptului că la orice oră din noapte mai circulau oameni, am intervenit pe lângă comdandantul Securităţii pentru a stabili un loc nou, mai ascuns…Deţinuţii decedaţi în 1950 şi 1951 au fost îngropaţi cu sicrie, iar după această dată, îngroparea nu s-a mai făcut cu sicrie, deoarece nu mai aveam scândură”, arată Vasile Ciolpan, cadru de “nădejde” în penitenciarele române la acea vreme.

Referitor la episcopul Durcovici şi în legătură cu preotul Ştefan Dănilă Berinde a notat informatorul Kraus la 18 martie într-o informare către Securitate, document aflat şi el în arhiva CNSAS: “El (Durcovici) a fost ultimul decedat care a fost îngropat în sicriu, la data de 10 decembrie 1951. De la Durcovici, toţi decedaţii erau duşi goi pe pături până la groapă, unde erau aruncaţi de pe pătură şi apoi aruncat pământ peste trupul gol. Îngropatul era ţinut în cel mai strict secret. Numai Berinde ştia precis când a murit cineva, deoarece era anunţat să pregătească instrumentele, care erau compuse din două lopeţi, două cazmale şi o greblă. După îngropare, locul era nivelat”.