Experiment: În căutarea unui cerșetor dornic să lucreze

Mâna întinsă de la colţ de strada, nu face casă bună cu munca cinstită. Nu cred că există om care să nu fi dat, măcar o dată în viaţă, nas în nas cu un cerşetor. Impresiile şi sentimentele pe care le trezesc aceşti oameni sunt foarte complexe şi merg de la milă şi compasiune până la nervi şi ură. Probabil că multă lume se întreabă de ce există cerşetorii. Şi mai multă îşi dă singură răspunsul: sunt oameni amărâţi. Eu am vrut totuşi să trec mai departe de aceste răspunsuri să aflu exact cum trăiesc, cât câştigă şi mai ales dacă ar fi dispuşi să muncească cinstit şi decent, în locul activităţii lor, de multe ori umilitoare. De dimineaţă am plecat spre zona Gării de Nord, aşazisul cartier general al cerşeetorilor. Până în jurul orei 11, n-am zărit pe nimeni pe stradă, apoi, ca de nicăieri, apare, pe treptele de la intrarea în gară, un bărbat trecut de 45 de ani, cu două genţi de rafie după el, aşteptând pomana trecătorilor. N-am mai stat pe gânduri şi am plecat spre el cu o propunere nobilă. Omul m-a zărit că vi spre el şi ochii lui au tresărit de fericire. Se gândea probabil că va căpăta câţiva lei.

“Bună ziua! Ce faceţi?
Păi, ce să fac? Stau.
Aţi făcut ceva bani până acum?
Nimic!
Dar aţi vrea să câştigaţi ceva?
Vreau! Îmi dai dumneata?
Îţi dau, dar vreau să te iau la muncă...”

Preţ de câteva secunde s-a aşternut o linişte deplină. Pe faţa încreţită a omului se citea o nemulţumire şi nu-mi dădeam seama dacă eu l-am supărat cu ceva.

„Deci, mergem la muncă?
Depinde. Ce muncă e?
Trebuie cărată nişte mobilă, dezmembrată toată, de la etajul unu, până jos.”

S-a făcut linişte, din nou, iar cerşetorul, care sub hainele ponosite ascundea un om ce are încă putere de muncă, schimba aproape instantaneu o mie de feţe. Era clar, propunerea mea era cea care îl deranja. Totuşi întrebările curgeau.

„E mult de muncă?
Mai mult de o oră, dacă facem treabă, nu e!
Şi cât dai?
Păi, nu ştiu, 50 – 60 de lei, că muncim amândoi.
Nu vin!”

Răspunsul a fost scurt şi la obiect, iar la auzul lui, eu am fost de această dată cel care aproape a rămas mut. Munca propusă de mine, nu era una grea, banii nu erau puţini şi totui cerşetorul m-a refuzat. Nu mi-a mai rămas decât să aflu motivul.

„De ce nu vii?
Nu vin, nu pot munci!
Sunteţi bolnav de ceva?
Nu... De fapt da, mă doar toate alea... Şi banii sunt puţini!”

Mai multe n-am mai putut să aflu de la cerşetor, că, văzându-mă probabil că discut cu el, alţi trei oameni ai străzii, tineri de această dată, m-au luat ei, pe mine la întrebări.

„Care-i treaba şefule?
Caut nişte oameni la muncă!”

Aceeaşi reacţie, aceleaşi figuri dezinteresate.

„Vă plătesc, nu degeaba!
Cât?
60 de lei.
60 de lei? Nu vine nimeni.
E vorba de o oră...
Nu venim!”

Stăteam de vorbă cu trei bărbaţi în toată firea, nu mai în vârstă de 30 de ani, care după faţa lor arătau ca proaspăt treziţi. Toţi au refuzat munca, iar motivul m-a şocat.

„Păi noi facem mai mult pe stradă?
Cât faceţi?
Două, trei milioane (n.r. 200 – 300 lei).
Într-o oră?
Da, dacă merge treaba bine, poate şi mai mult.”

Am plecat fără să mai scot o vorbă. Îmi era clar că orice aş fi spus şi oricât le-aş fi dat pentru acea oră de muncă cinstită, aş fi primit acealaşi răspuns: nu! Am schimbat însă zona. Am plecat spre Piaţa Unirii din Capitală, un alt loc în care mulţi cerşetori îşi fac veacul. Şi i-am găsit. Oamenii erau la “muncă”. Am purtat aceleaşi diiscuţii cu vreo cinci dintre ei, dar toţi m-au refuzat. Ba mai mult, unul dintre ei mi-a spus că pentru el cerşetorie e meserie vieţii lui: muncă deloc, bani frumoşi şi o viaţă liberă.
Eram pe punctul de a mă da bătut în căutarea mea de cerşetori care să muncească. Am mai încercat însă în faţa unei biserici. Acolo am dat peste doi bătrâni, ce păreau a fi soţ şi soţie. Femeia mi-a spus din start că nu poate să ridice din cauza unei boli la coloana vertebrală. Bărbatul însă, spre surprinderea mea şi în ciuda anilor mulţi pe care îi avea, a acceptat.

“Vin eu tată, vin eu... Că m-am săturat să stau aici!”

Când i-am spus că totul a fost doar un experiment şi că el a fost primul care a acceptat, fără să clipească, munca, bărbatul, mi-a mărturisit şi el ceva. Nu era om al străzii şi trăia cu soţia lui într-o garsonieră. Bolile de care sufereau şi pensiile mici îi scoteau din casă, la întins mâna. La final a ţinut să-mi mai spună ceva şi anume că sărăcia pe care o înfruntă el, nu seamănă deloc cu cea a cerşetorilor de meserie cu care vorbisem anterior.