Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pentru că nimeni nu credea ce povestea şi nici nu era de crezut ceea ce i s-a întâmplat, de aceea a întâziat să aştearnă pe hârtie cele trăite. Jurnalul cutremurător al ororilor trăite de un român la Auschwitz, Mauthausen şi Melk. Este documentul istoric primit de la regretatul prof. univ. dr. Ioan Gottlieb. Continuare din episodul trecut. “Infirmier la nici 16 ani. Experienţa mea ca infirmier este foarte tristă. Am stat lângă patul de moarte al multor cunoscuţi, strângându-le mâna, în timp ce îşi dădeau ultima suflare. Am asistat la operaţii incredibile. După un accident de muncă, unui deţinut trebuia să i se ampute un picior, fără anestezie şi fără instrumentaţie potrivită. După ce i s-a pus un garou deasupra genunchiului, a început chinul şi pentru chirurgi. Pielea şi carnea s-au tăiat cum s-au tăiat, dar pentru os nu aveau decât o pânză de ferăstrău, fără mânere. Unul ţinea pânza de-o parte, altul de cealaltă parte şi lucrau ca tăietorii de lemne (care măcar aveau mânere). După tăierea osului, trebuiau controlate vasele de sânge şi toate obturate, dar verificarea lor se putea face doar după ce au scos garoul. Dacă până atunci bolnavul practic nu a simţit nimic, de această dată au apărut durerile mari. Aşa, pe viu, s-au cusut muşchii şi pielea. Sigur că accidentatul a murit după câteva zile. Totuşi, medicii au încercat imposibilul. Un alt bolnav s-a infectat la testicule, iar scrotul s-a umflat la mărimea unui cap de copil. Puroiul ieşea când într-o parte, când în alta, iar medicii introduceau un tifon şi mai curăţau ce se putea. În toamna lui 1944 aveam câte 30 de decedaţi pe zi. Dacă datele mele sunt corecte, efectivul lagărului era, precum am mai amintit, de 10.000 de deţinuţi, ceea ce înseamnă aproximativ 10% (morţi) pe lună. Cadavrele erau ţinute în subsolul infirmeriei, chiar sub toalete, iar funcţionarea acestora fiind defecte, morţii erau plini de fecale şi urină. La trei sau patru zile venea câte un camion, care trebuia încărcat cu cadavre, pe care le transporta la crematoriul de la Mathausen. Noi, cei care lucram la infirmerie, trebuia să ducem leşurile la camion. Unul prindea mortul de sub braţ, celălalt de picioare. Atât mi-am dorit ca să nu mai lucrez aici când va muri tatăl meu, ceea ce s-a şi întâmplat”.
Toată viaţa a trăit cu gândul că a greşit că i-a dat cureaua tatălui său să se spânzure
“Episodul cel mai tragic pentru mine a fost pierderea părintelui meu, omul pe care l-am iubit şi l-am stimat cel mai mult. Am mai amintit că familia noastră a avut o tentativă de sinucidere în ghetoul din Baia-Mare. Ideea plecării dintre cei vii, pentru a evita suferinţa, umilinţa şi neputinţa, l-a urmărit neîncetat pe tatăl meu. Prin intermediul soţiei directorului de la spitalul din Baia-Mare unde am fost internaţi, a făcut rost de două doze de morfină, într-o combinaţie care să poate fi absorbit direct prin stomac. Erau două pachete mici, care nu aveau voie să se umezească. La duşurile din Auschwitz tata le ţinea sub braţ şi a reuşit să le salveze. S-a întâmplat în luna august, când cele două pachete s-au udat. Atunci tata mi-a propus să le înghiţim, căci nu mai avea cum să le salveze. Era o perioadă în care eu prinsesem nădejdea că vom scăpa, frontul se apropia, hrana se îmbunătăţise. În plus mi-era frică că iar vom da greş, care în condiţiile de lagăr ar fi fost catastrofal, căci urmau interogatorii cu bătăi şi schingiuiri, aşa că am lăsat doza mortală să se strice. Din nefericire, evenimentele au decurs în defavoarea noastră. Frontul a avansat foarte încet, toamna era friguroasă, iar hrana, chiar dacă era ceva mai bună ca înainte, era insuficientă pentru ca noi să ne menţinem puterile. Peste toate acestea se suprapunea şi colapsul psihic. Ne-am pierdut speranţele, în special tatăl meu, care a văzut şi majoritatea cunoştinţelor murind. Aşa s-a întâmplat că…într-o zi de iarnă, aşa ţin minte că era data de 11 ianuarie 1945, fiind la muncă, deci la aproximativ 10 km de lagăr, o idee mi-a străfulgerat prin cap: tata era mort. Când am ajuns în lagăr l-am găsit viu. L-am îmbrăţişat, poate şi mai tandru ca altădată. A găsit un loc mai ferit unde dorea să stea de vorbă cu mine. Mi-a destăinuit că a avut o tentativă de sinucidere, folosind cureaua de la pantaloni, dar aceasta s-a rupt şi el s-a trezit pe podea. A urmat o discuţie lungă, în care mă convingea că având puterile scăzute nu are nici o speranţă de supravieţuire. În acelaşi timp eu aveam remuşcări că nu l-am lăsat în august ca, împreună cu mine, să ne punem capăt zilelor. Şi atunci a venit cel mai cumplit moment. Mi-am scos cureaua şi i-am dat-o. Acest moment mă urmăreşte de atunci, moment despre care până acum nu ştiu decât vreo două persoane de încredere şi care cu siguranţă nu l-au divulgat. Nici azi nu ştiu cât am fost de vinovat. Atunci mă credeam erou, care de bună voie renunţa, la cerere, de cel mai important sprijin pe care-l avea în viaţă. Pe de altă parte mă simt vinovat, pentru că mi-am ajutat tatăl ca să dispară dintre cei vii. Dacă judec la rece, că de la 12 ianuarie, căci atunci a avut loc evenimentul, pânâ la 5 mai, era o cale foarte lungă în condiţiile de lagăr, că eu, cu 32 ani mai tânâr ca el abia am scăpat cu viaţa, cred că pentru el era o uşurare, căci altfel mai urmau suferinţe fără speranţă. Şi totuşi, remuşcările rămân. Pe 12 ianuarie, când m-am întors de la muncă, toţi se uitau ciudat la mine, iar eu sfidam privirile, căci nimeni nu ştia de discuţia mea cu tata din ziua precedentă”.
Ultima perioadă în lagărul din Melk. “Lătram şi strângeam de gât pe toţi cei care se apropiau”
“Au urmat zile grele. Nu ştiam cum să mă comport cu mine însumi. Toate le făceam mecanic şi mă gândeam numai la cele întâmplate, le analizam pe faţă şi pe dos şi mă consideram vinovat pentru multe. (Aşa simt şi acum, dacâ ceva nu iese bine caut vina în mine, contrar cu majoritatea cunoştinţelor mele, care pentru orice eşec caută vina în alţii.) Trebuia să fiu mai maleabil în relaţiile intime cu Fritz, poate durau mai mult, ceea ce însemna mai multă hrană şi mai multă odihnă, atât pentru mine, cât şi pentru tatăl meu. Nu trebuia să mă sperii de Fritz la un moment dat şi să mă mut, sigur împreună cu tata, într-o altă baracă, deoarece nu după prea mult timp (dar cine poate prevedea viitorul?) Fritz a fost pedepsit (nu ştiu cum) şi în locul lui a venit un evreu din Satu-Mare, domnul Fischer, ca Blockältester, cu care eram în relaţii destul de bune. Cine ştie cum se desfăşurau lucrurile, dar timpul nu poate fi dat înapoi. Nici nu au trecut 10 zile, când, pe 21 ianuarie 1945, împlineam 16 ani. M-am dus seara la şeful infirmeriei (parcă i se spunea Reviercapo), pe care îl cunoşteam bine din perioada când îi eram subaltern, cu gândul de a-i cere de mâncare. Am bătut la uşa lui, am auzit un “herein”, dar când m-am pornit am văzut că la el era un subofiţer SS. Am încercat să dau înapoi, dar subofiţerul m-a luat în cameră şi m-a întrebat ce vreau. Cum la repezeală nu mi-a venit nici-o minciună mai bună decât adevărul, i-am spus scopul vizitei: “Vino cu mine”, îmi spuse el, iar eu eram convins că era sfârşitul sfârşiturilor. M-a dus lângă magazia de alimente, şi-a exprimat cu părere de rău că era închis, dar alături a găsit pâine şi mi-a dat una întreagă (echivalentă cu opt porţii). Cum nu mai aveam răspunderea de a trăi pentru tatăl meu, m-am hotărât să fac orice nebunie. Aveam de ales între a scăpa de muncă, la care oricum nu mai rezistam, sau a fi lichidat, ceea ce tot nu era rău, căci nu mai ţineam la viaţă. Prima mea încercare era chiar să fac pe nebunul. M-am aşezat pe podea într-un colţ al barăcii şi cum se apropia cineva de mine mârâiam, mă uitam la el cât se poate de urât şi, dacă se apropia, îl zgâriam. Aşa am fost lăsat în pace vreo 2-3 zile. Cum eu înţelegeam foarte bine limba germană, mi-am dat seama că vor să mă trimită la Manthausen, ceea ce nu-mi convenea deloc, încetul cu încetul m-am “normalizat”. Primind curaj, într-una din zilele următoare, când coloana pentru muncă era gata de plecare, m-am făcut că leşin. Totul era calculat aşa ca să nu fie timp de a mă readuce în stare de funcţionare până la pornirea coloanei. Spre ghinionul meu, a apărut şi subofiţetul SS care răspundea de infirmerie. A pus doi inşi să mă ridice ţinându-mă sub braţ şi mi-au dat brusc drumul. Nevrând să mă lovesc prea tare, nu am căzut ca un sac. Atunci SS-istul a zis: “El simulează. Să se prezinte mâine dimineaţă la mine la infimerie”.
Am avut o noapte mai linistită decât mă aşteptam. Parcă mă priveam din afară şi nu mă interesa ce se va întâmpla. A doua zi dimineaţă am fost dus la raport la infirmerie. Am constatat cu surprindere că SS-istul nu este, a fost trimis undeva într-o misiune, iar în locul lui era un ofiţer din Wermacht şi după cum am aflat era medic austriac. I s-a raportat situaţia mea, iar eu am avut curajul să-i spun, în limba germană, cam următoarele cuvinte: “Am 16 ani, aş vrea să supravieţuiesc, dar sunt prea slăbit ca să mai rezist la muncă”. S-a uitat la mine şi m-a internat cu un diagnostic ciudat: “precolaps”. După câte ştiu eu, aşa ceva nu există, dar el s-a bazat că ceilalţi responsabili de acolo nu pot să-şi dea seama. Cu acest “precolaps” am scăpat definitiv de muncă.Mai era sa fiu externat odată, dar atunci m-am prezentat pentru o altă afecţiune: diaree. Proba era simplă, neamţul a pus un deţinut să aducă pentru fiecare cu acest diagnostic câte o oală de noapte şi noi trebuia să demonstrăm că avem diaree. Ghinionul şi norocul vin uneori simultan. Am avut ghinion că taman atunci n-am reuşit să fac nimic, dar am avut şi noroc, deoarece tânărul deţinut şi-a dat seama de dificultatea în care mă aflu şi într-un moment de neatenţie a neamţului mi-a luat oala de noapte şi când a fost întrebat a declarat că am dat dovada diareii”.
“Mă întrebam unde este Dumnezeul”
“Zilele treceau şi frontul rusesc se apropia de noi. Lagărul trebuia evacuat. Noi de la infirmerie am fost transportaţi cu trenul înapoi în lagărul din Mauthausen, iar ceilalţi au fost încolonaţi şi duşi pe jos în lagărul din Ebensee. Precum am aflat ulterior, mulţi dintre ei, care nu mai rezistau la mers, au fost împuşcaţi.În ultimele aproximativ două săptămâni, hrana în lagărul din Mauthausen consta într-o zeamă călduţă, în care pluteau urme de varză şi pâine mucegăită. Deoarece nu munceam, stăteam aproape toată ziua în pat şi economiseam forţele. Frontul armatei SUA se apropia, auzeam bătaia tunurilor, SS-iştii au dispărut, fiind înlocuiţi cu poliţia austriacă numai pentru menţinerea ordinei. Pentru mulţi degradarea organismului nu mai cunoştea cale de întoarcere. Se murea pe capete. Crematoriul nu mai funcţiona. Nu se mai făcea apel, iar în “Apelplatz” era o movilă de cadavre, ca cea din documentarul dat în filmul “Procesul de la Nürenberg”. Am stat şi am privit acest mormam de cadavre şi mă întrebam unde este Dumnezeul. A sosit şi ziua de 5 mai 1945, când lagărul de la Manthausen a fost eliberat. Este greu să relatez tot ce am simţit atunci. Dacă aştepţi ceva prea mult, bucuria împlinirii se estompează. Sigur că eram fericit pentru supravieţuire, dar vedeam oameni murind în continuare, cum a fost şi o bună cunoştinţă de-a noastră ROTH Zoltán. Măcar a murit liber. În primele zile de la eliberare, americanii ne-au aranjat într-un rând, trebuia să desfacem bluzele şi ne-au suflat un praf alb, zicând că ne dezinfecteazâ. În capul meu erau urme de îndoială. Ştiam că nemţii, în mod periodic ne dezbrăcau, puneau toate hainele într-o etuvă mare, unde erau dezinfectaţi la temperaturi înalte. Între timp noi eram raşi sub braţ şi la organele genitale. Peste scurt timp, câteva săptămâni, păduchii apăreau din nou. Şi totuşi, după acel praf alb, am scăpat definitiv de păduchi. Aşa am luat cunoştinţă cu vestitul DDT, care în acea vreme avea un efect miraculos. Nu am mai relatat că în ultimele luni am avut nişte răni la picioare, se spunea că ele se datorează avitaminozei, care puroiau mereu. Din când în când mi se mai dezinfectau la infirmerie, intrând cu o pensetă cu vată şi spirt adânc în carne. Mai era una la laba piciorului drept, cu două intrări. Se trecea un tifon de la o intrare la alta şi se curăţa în acest mod. Când m-am prezentat cu aceste răni la americani, au pus acolo un praf şi o unsoare, apoi mi-au bandajat rănile. În câteva zile ele s-au închis, din nou în mod miraculos. Aşa am avut primul contact cu penicilina.Mult mai puţin fericit a fost contactul meu cu mâncarea. După săptămâni de foame severâ, am intrat în porţiile soldaţilor americani. Mai ţin minte că într-una din primele zile de la eliberare, am primit o farfurie de mazăre galbenă făcăluită, una din mâncărurile mele preferate. Iar eu am mâncat. Nu aveam experienţa necesară, dar nici cei care ne-au ospătat nu ştiau că fac crimă. Tot sistemul nostru digestiv s-a dat peste cap. Cum intra hrana în noi, aşa ieşea, iar noi pierdeam forţele şi mai repede ca înainte. În zilele care au urmat au murit mulţi”.
32 de kilograme a avut la eliberare (vezi foto)
“Împreună cu câţiva supravieţuitori am fost transportaţi într-un jeep, condus excelent pe serpentinele dintre lagărul şi oraşul Mauthausen, de un subofiţer negru, în lagărul de la Ebensee, în care s-a instalat un adevărat spital de campanie. Încă mergeam pe picioare proprii, ţin minte că am fost şi cântărit şi aveam 32 kg(!), dar peste câteva zile am căzut la pat şi nu mă mai puteam ridica. Un tânăr prelat catolic maghiar (nu ştiu cum a ajuns şi el în lagăr ca deţinut) venea zilnic şi mă hrânea cu linguriţa ca pe un copil, iar eu aveam sub mine o tavă, căci cum mâncam, cum ieşea totul din mine. La un moment dat eram atât de slăbit, încât nici capul nu puteam ridica de pe pernă. Neavând altă soluţie, am fost pus la perfuzii. Pe cutia soluţiei din care intra în mine zilnic o cantitate respectabilă, scria “Synthetic Corpus Humain Plasma”. După zece zile am fost pus pe picioare. Nu era ca înainte. Trebuia să învăţ să merg, căci dacă ambii genunchi erau îndoiţi cădeam, aşa că făceam un pas cu piciorul stâng, îndreptam genunchiul, doar pe urmă puteam încerca cu piciorul drept acelaşi procedeu.Cât stâteam zile întregi numai în pat, trebuia să găsesc teme la care să mă gândesc ca să mă autodistrez. În primul rând mă frământau cunoştinţele înmagazinate în liceu. Am repetat mintal alfabetul, litere scrise, litere de tipar, litere mici, litere mari. Cu stupoare am constatat că nu mai ştiu cum arată litera “h” mare cursiv, adică “H”. Nici n-am aflat decât dupâ întoarcerea mea acasă. Mai bine mergea matematica. Refăceam calculele care conduc la soluţia ecuaţiei de gradul doi, la soluţiile unui sistem de două ecuaţii liniare cu două necunoscute, demonstram teorema lui Pitagora etc. Toate acestea mergeau destul de greu la început, dar le repetam după câteva zile iar şi iar, căci ceva mai bun nu aveam de făcut. Uneori mai ciuleam urechile la discuţiile din jurul meu. Aşa s-a întâmplat că odată un ofiţer american, care rupea destul de bine germana, explica unei infirmiere austriece ororile făcute de nemţi. Eu eram un exemplu foarte bun, mai ales că mă făceam că dorm. “Uită-te la acest tânăr” - referindu-se la mine - “el niciodată nu va mai fi om”. Eram deja în perioada îmbunătăţirii fizicului meu şi în mintea mea a licărit ceva: “Las că vă arăt eu vouă!”.La Ebensee am cunoscut un fost deţinut german, antihitlerist, solist de operă, care mi-a interpretat o arie din nu mai ştiu ce operă pe un bariton frumos şi care a vrut să mă infieze. “Vreau măcar cu ceva să compensez nenorocirea ce au făcut semenii mei”. L-am refuzat politicos, căci mi-era dor de casă, chiar dacă ştiam că sunt orfan, dar poate mai aveam un unchi la Bucureşti şi o mătuşă în Tel-Aviv şi speram să-i găsesc în viaţă, ceea ce s-a şi întâmplat”. (În ultimul episod veţi putea citi despre dificila acomodare cu viaţa după reîntoarcerea în România).
