Locul în care sapi şi dai de mercur. Argintul viu care omoară un oraș

În mijlocul țării zac abandonate de ani de zile zeci de mii de tone de otrăvuri extrem de periculoase, rămase de pe urma Uzinei Chimice Turda, falimentată și ajunsă un morman de moloz. Un oraș întreg stă de 15 ani pe un munte de substanțe atât de puternice încât un singur strop ar omorî un om. Și tot de 15 ani nimeni nu face nimic să oprească otrava să se infiltreze în sol și în apă, amenințând sănătatea a zeci de mii de oameni.
Uzinele Chimice au fost odinoară motorul economic al unui întreg oraș. Dar totul s-a terminat acum 15 ani când activele societății, ajunse în insolvență, au fost cumpărate de irakianul Ahmed Nazar. Nazar nu s-a complicat să repună pe picioare afacerea. A făcut cam ce au făcut toți “investitorii” de carton care au pus mâna pe fostele întreprinderi comuniste: a luat flexul și a tăiat tot ce era bun de vândut fier vechi.

S-au scurs râuri de otravă
Numai că aici nu era o uzină oarecare. Asta avea să constate și irakianul, și autoritățile care i-au aprobat demolarea. Când s-a ajuns la dezafectarea secției de Electroliză, aveau să țâșnească din conducte șiroaie de mercur . Suficient de mult și de puternic cât să omoare pe loc oamenii unui întreg județ. “Stația de electroliza era proiectată să funcționeze cu 75 de tone de mercur. După dezmembrarea ei de persoane care nu s-au priceput, nu s-au mai recuperat decât 30 de tone. Restul a dispărut pur și simplu. Fie a fost comercializat pe piața neagră, fie a intrat în pământ. După dezmembrare se puteau vedea la fața locului, plutind, bălți de mercur”, povestește Ioan Mihai Rotar, președintele organizației neguvernamentale Chimica Turda, care militează pentru ecologizarea zonei. Mercurul este o substanță extrem de toxică în cantități infime. O dată ajunsă în organismul uman, atacă sistemul nervos provocând tulburări de vedere, dureri abdominale, dureri de cap, dificultate în respirație și duce, în final, la moarte. În istorie se cunosc mii de accidente provocate de poluarea cu mercur. Unul dintre cele care au omorât cei mai mulți oameni s-a petrecut în Irak în anii 70 când localnicii dintr-un sat din regiunea Basra și-au tratat culturile cu un fungicid care conținea metilmercur. Rezultatul a fost catastrofal: 6500 de cazuri de intoxicație din care aproape 500 au murit.

Iar solul din uzina de la Turda ar putea conține atât de mult mercur cât să facă mult mai multe pagube ca în Irak. Specialiști de la Universitatea din Cluj au prelevat probe din tencuiala clădirilor din uzină, iar rezultatele i-au îngrozit până și pe cei avizați. Dacă la nivel mondial se acceptă o limită maximă de 4 miligrame la kilogram, acolo s-a descoperit 21.100 miligrame la kilogram, de 5200 de ori mai mult.

Trafic cu mercur printre ruine
Astăzi, la 15 ani de la vânzarea fabricii, încă mai există o cantitate uriașă de mercur. Printre ruinele toxice se joacă copiii localnicilor din zonă. “Nu cred că îl afectează mercurul. Stă pe el așa, în fund, dar nu are nicio treabă, nu-l afectează”, spune senin unul din părinții din cartier. Localnicii care locuiesc în imediata vecinătate a uzinei spun că știu precis locurile unde, dacă bagi lopata, găsești cu ușurință mercur. Ba chiar unii dintre ei îl vând la sticlă, chiar dacă e o substanță pentru care, dacă o deții și în cantități infime, ajungi la închisoare. Am încercat și noi să facem un experiment ca să vedem cât de ușor poți ajunge în posesia unei cantități semnificative din asemenea substanță și am întrebat oamenii locului cine ne poate face rost de mercur. Am găsit repede un tânăr la vreo 20 de ani, dispus să ne servească: “Cât vrei să-mi umpli un sfert de sticlă din asta?”, întrebăm. “Patru, cinci milioane, că îmi cam ia o zi întreagă să lucrez acolo, îs bolovani mari și grei și treă să-i dau la o parte ca să pot să sap”, ne răspunde.

Există voci din rândul foștilor angajați ai uzinei care spun că o parte din mercur ar fi luat calea industriei clandestine de armament. “Există suspiciuni că o parte din cele 45 de tone de mercur dispărute a fost vândută. Serviciile noastre secrete cunosc cum au dispărut tonele astea, se cunoștea și la poliție, la arme și muniții. Din mercur se pot face fulminatul de mercur din care se fac capsele detonatoare la gloanțe și la proiectile,” spune sub protecția anonimatului unul din foștii angajați ai întreprinderii care a urmărit îndeaproape tot ce s-a întâmplat imediat după vânzarea uzinelor chimice.

Insecticidul din uzină a ajuns în laptele vacilor
Dar pericolul nu vine doar de la mercurul din uzină, ci și de la hexaclorciclohexan (HCH), un insecticide extreme de periculos produs odinioară în cantități uriașe la Turda. Oamenii de știință au reușit să demonstreze toxicitatea extrem de mare a acestui insecticid și, începând cu 2009, utilizarea lui în agricultură a fost interzisă la nivel mondial. Se aproximează că la Turda se află împrăștiate în sol nu mai puțin de 60.000 de tone de deșeuri de HCH

E greu de spus cât din acest insecticid a ajuns deja în organismul oamenilor din zonă. S-a demonstrat în trecut că este extrem de ușor de preluat în organismul vacilor, iar de aici, prin lapte și prin carne ajunge în corpul uman. “După moartea fabricii, țiganii luau din gropile cu deșeuri de HCH, acel praf alb, îl ambalau în pungi din nailon și îl vindeau la țărani pe post de insecticid. Și astfel s-a împrăștiat HCH din Maramureș și până în Banat. Lumea de la sat avea impresia că face bine dacă îl arunca pe câmp sau în grajd, ca să omoare șoarecii. Și așa a ajuns în laptele vacilor de la săteni. Mai departe, laptele a fost preluat de fabricile de lapte fără analize, l-au procesat și l-au trimis la export. Iar în Italia, acolo unde există o anume severitate la analize la pesticide, au găsit HCH în brânza venită din România”, își amintește Ioan Mihai Rotar, președintele organizației neguvernamentale Chimica Turda.

Intoxicația cu delăsare
“Nu avem nicio soluție”, exclamă primarul localității Turda, Tudor Ștefănie, când este întrebat ce este de făcut cu muntele de deșeuri din orașul său. “Privatizarea a realizat și vânzarea terenurilor uzinei la diverși proprietari și banii de la orice fond de mediu, indiferent că vine de la fondurile europene sau direct de la minister, nu pot fi acordați pentru terenuri proprietate privată. Avem de-a face cu 12 proprietari cu care trebuie să discuți”. Și de 15 ani se tot discută cu 12 proprietari. Totuși nu toate terenurile sunt în proprietate privată, unele, pe care se află depozitele de HCH, sunt chiar în curtea primarului fără soluții. Acesta recunoaște că deține o parte din depozitele cu deșeuri cu insecticid, dar aici s-a lovit inevitabil de alte impedimente: “E o chestiune de proceduri... probleme de comisie de licitație, unele lucruri care nu depinde de noi neapărat. Au fost contestații cum se întâmplă la licitații, ele sunt în lucru la diferite instituții abilitate”.