Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Totul a început într-un atelier înalt și luminos, printre acuarele, coli și schițe. Aici a prins viață într-o zi, din mâinile unui desenator priceput, un personaj enigmatic: ursulețul Nono. Un ceva jumate ființă - jumate jucărie. Și, ca-n povești, imediat cum creatorul i-a desenat urechile, jucăria a început să audă. Apoi, chiar acolo, pe foaia de hârtie, a început să vadă, să simtă, să se întrebe. “După câteva mișcări rapide pe față și peste urechi, m-am pomenit cu ochelari! (…) Dintr-odată, m-am trezit nas în nas cu omul care mă desenase…Avea și el ochelari rotunzi, dar ochii îi erau albaștri, iar din obraz îi țâșneau o mulțime de fire scurte, aurii, exact ca ale mele. Aproape că ne-am speriat unul de altul. El a zâmbit și-a zis: «Ăsta ești, bătrâne!» Eu, în schimb, n-am putut să zâmbesc, fiindcă n-am zâmbit niciodată, așa am ieșit, uimit, dar serios, pe jumătate înspăimântat. Apoi s-a lăsat întunericul, s-a stins lumina și a dispărut, ca și cum nici n-ar fi existat. Și s-a făcut și-n capul meu noapte, nu mai știu nimic, până când, într-o altă zi, m-am pomenit în câlți și pluș, aruncat de colo-colo, într-o ladă care sărea și ea printr-o hardughie zdruncinată și legănată de cineva. De data asta eram ca acum, cocoașa la locul ei, fularul la gât… și m-am pomenit că-mi lipesc un cod de bare după o ureche și m-aruncă în raft” (Renata Carageani, “Nono”, Editura All).
Viața în “R.A.I”, adică în “Regatul Animalelor Independente”
Nici nu mai știe cât a stat acolo, nemișcat, în raftul de la Metro, înconjurat de alți frați și surori de pluș. Își amintește, doar, că pe el nu-l voiau copiii. Nu era drăguț, era trist și cocoșat. Și parcă privea, cumva, îngrijorat prin ramele ochelarilor, așa cum numai oamenii mari pot fi. Și poate tocmai de aia într-o zi l-a și cumpărat un om mare: farmacista Renata Carageani. El a botezat-o, simplu, Asta. Era mai scurt. O vreme, Asta l-a ținut doar de jucărie. După aia a descoperit că el nu-i o simplă jucărie și l-a făcut personaj principal în volumul ei de debut. A explicat frumos în carte, să înțeleagă toată lumea: “M-am apucat de scris ca de fumat. Fiindcă nu știam ce să fac cu mâinile. Mai târziu a devenit o necesitate. Dacă aș fi reușit să învăț să tricotez, aș fi tricotat“.
Renata a lansat cartea în vara lui 2012 și a numit-o chiar “Nono”. A venit și el la eveniment, cu un cartonaș între lăbuțe, inscripționat “De fapt, eu sunt autorul”. A plecat acasă fericit și amețit de atâta succes. Critica a conchis că “Nono” e o carte pentru copiii de la 9 până la 90 de ani, iar blogurile cititorilor au vorbit cald și frumos despre aventurile lui. Dintre cele 2.000 de exemplare tipărite, jumătate s-au vândut iute. O mare realizare pentru un debutant într-ale scrisului. Dar cel mai fericit a fost Nono atunci când l-a prins pe editorul Viorel Zaicu citindu-l și râzând cu lacrimi.
Și totuși, cartea lui Nono începe trist. Într-o zi, micuțul ajunge să se simtă atât de inutil în viața Astei, încât decide să se arunce singur la gunoi. Așa, nimerește în stradă, într-o lume prea dură pentru o jucărie fragilă și inocentă ca el. Îi întâlnește acolo pe cățeii vorbitori Alburimea Sa și Întâmplare, pe Abjecte, pisicile răsfățate în finețuri și-n șaluri de cașmir, pe mingea Wilson, pe maidanezii Vasile și Fetița și pe Îngerul de hârtie. Ajung cu toții în R.A.I, adică în “Regatul Animalelor Independente”, așteaptă împreună extratereștii – care musai că sunt niște ființe făcute din material de nor – și învață unul de la altul ce înseamnă grija, ajutorul și prietenia.
De la înălțimea lui Nono, lumea pare altfel decât o știm: totul are viață și emoție și sens, totul se împarte în mic și mare. “Nu știu de unde își iau oamenii mari oameni mici, dar au mare grijă de ei, să nu cadă, să nu plângă. Mai ales să nu plângă. Fac aproape orice să nu-i supere. Ăia care sunt mai mici strigă la cei care sunt mai mari «mama» și vorbesc o altă limbă decât a noastră, o limbă din care nu prea ai cum să înțelegi mare lucru. Am discutat odată problema asta cu prietenul meu. El susținea că oamenii mici sunt cei mai importanți“ (Renata Carageani, “Nono”, Editura All).
“Trăim doar o aparență, sunt multe alte lumi cu care ne intersectăm”
Între doi pacienți, îmbrăcată în halatul ei alb de farmacistă, sobră și cu ochelarii pe nas, Renata Carageani ne explică ce-a vrut să le spună cititorilor prin Nono: “Noi, bipezii, vedem lumea într-un fel. Dar eu mereu m-am întrebat cum o fi văzând-o o ființă foarte mică sau una foarte mare? Cum ar vedea-o Nono, poftim, de la ăia 40 de centimetri ai lui? Că de acolo lumea arată altfel decât o cunoaștem noi. Ia bagă-te tu sub pat și stai acolo o zi întreagă! Și ai să vezi o lume de picioare mișcătoare și atât. Iar tu va trebui să faci efortul să înțelegi lumea pornind doar de la picioarele alea. Ei bine, efortul ăsta Nono l-a făcut”.
“De ce îți dorești atât de mult să vezi lumea de la alte dimensiuni? ”, întreb. Răspunde pătrunsă, directă, apăsând fiecare cuvânt: “Fiindcă trebuie să mai existe ceva ce noi încă nu percepem. Eu sunt ferm convinsă că trăim doar o aparență, că sunt multe alte lumi cu care ne intersectăm. Dar nu în sensul de lumi paralele...”. Știe, căci într-una dintre multele lumi acestea aluneca ea, fetiță, de fiecare dată când i se citea și recitea “Vântul prin sălcii” de Kenneth Grahame. La scena cu fiica temnicerului îndrăgostită de Broscoi plângea invariabil. “Îmi amintesc exact: ea mergea la el în pușcărie și îi ducea să mănânce pâine prăjită unsă cu unt și o cană cu ceai. Imaginează-ți ce broscoi mănâncă așa ceva! Ei, și din pâinea aia caldă, printre găurelele ei, curgea untul topit. Plângeam din două motive: întâi pentru că ăla era în pușcărie. Și doi, fiindcă deși nu voiam să recunosc, îl iubeam și eu pe Broscoi la fel de tare ca fata și eram la concurență. Și dacă aș fi putut să rescriu povestea, nu ea i-ar fi dus pâine cu ceai, ci eu. La pasajul ăsta imediat opream totul, se făcea liniște în casă, înțepenea toata lumea. Mi se prăjeau urgent două felii de pâine, mi se ungeau cu unt și mi se aduceau. Nu suportam ceaiul, dar pe ăla îl beam, era nemaipomenit. Și astăzi, când mănânc pâine cu unt, mi se umplu ochii cu lacrimi și mi se pune nodul ăla în gât”.
Mașina de tocat gânduri omenești
Dacă n-ar fi fost farmacistă în București (pesemne, orașul cu cei mai “nevorbiți” oameni), dacă n-ar fi cunoscut la serviciu atâtea personaje și atâtea lumi diferite deodată, poate că nu l-ar mai fi scris pe “Nono”. Căci la Renata oamenii vin ca la psiholog. Intră cu rețeta în mână, pleacă vorbind despre stări, emoții, vedete, politică, nepoți. Iar ea, răsărind micuță și serioasă dintre flacoane, uleiuri și tincturi, îi ascultă egal și pe veteranul de război cu pieptul plin de decorații, și pe tânărul care cumpără pilule pentru potență. Așa-i cere meseria, așa simte ea. “Peste tejgheaua asta, se întâlnesc zilnic două lumi: a mea și a lor. Dacă ar exista o mașină de tocat gânduri, cum e cea de tocat carne, ar ieși, cred, niște bucăți interesante de personaje de roman”, spune.
Pentru ea, scriitura bună n-are rețetă. Nici măcar n-are legătură cu profesia. “Scriitura bună cred că ține de două lucruri: de lipsa de ipocrizie și de cunoașterea gramaticii limbii în care scrii. Talent? Însăși lipsa de ipocrizie e o formă de talent! Dacă ai curajul să-ţi duci până la capăt gândurile, chiar şi pe cele jenante, atunci începi să devii autentic. Să scrii cum gândeşti, cum simţi, nu cum crezi că dă frumos la public. Când începi să-ţi fardezi gândurile, treaba începe să scârţâie. Însă în clipa în care ți-a venit o idee și te-ai apucat de scris, e ca și cum ai avea o treabă permanentă. Ca atunci când crești un copil mic, cu veșnica grijă că i-e foame, că i-e sete, că plânge. Și orice faci, faci repede, numai să ajungi din nou la scris. Și apoi, când ai povestea în tine sau măcar începutul, personajele îți vorbesc, iar povestea se scrie singură. Alteori, stau ca niște împăiate, nici măcar nu te bagă-n seamă”.
Nono, însă, i-a vorbit mereu. Pesemne, după ani de muțenie, ajunsese micuțul ca pacienții ei din farmacie. “Nevorbit”.
