Moda şi luxul la porţile Orientului

Uneori, viaţa îţi scoate înainte oameni interesanţi, puternici, oameni care-şi respectă fiecare moment al vieţii lor, care fac lucruri pe care ceilalţi oameni nu pot să le facă. Viaţa lor e subliniată de rafinament, subtilitate, calm. Când scriu despre astfel de oameni aş dori ca dicţionarul meu să fie mai bogat în cuvinte şi exprimarea mea uimitoare. Asta ca să pot descrie cu justeţe ce-am simţit. Domnul întâlnit de această dată este Cătălin D. Constantin. Mi s-a părut foarte tânăr, un pic distant, totul învelit într-o amabilitate care în loc să-l apropie, îl distanţa.

Eram la o sărbătoare la Irina Cajal, una dintre acele sărbători legate de magnificul ei tată, şi Cătălin D. Constantin îi adusese o carte, cel mai recent concept editorial pe care l-a coordonat, căci de asta se ocupă, de cărţi. Cărţi cu grafică perfectă, poze splendide, cărţi rare cu subiecte la care nu se gândeşte nimeni.

Acum când toată lumea este obsedată de bani, de câştig, ce l-a adus spre aşa ceva, total în contra curentului? Cum a venit? “A venit de la sine. Mi-au plăcut cărţile şi la un moment dat am trecut de partea cealaltă.” Adică? “Nu cei care citesc, ci cei care fac cărţi. Am început cu traduceri din literatura străină. Apoi, subiectele apar dacă eşti pasionat. Şi m-am gândit la câteva subiecte româneşti care ar fi arătat splendid în combinaţ ia text-imagine.” Cartea pe care o admir este cu costume româneşti, orientale şi occidentale. Este primul album despre costumele boierilor români. Cu toţii ştim cum arată costumul popular, dar cel boieresc? “S-au scris studii istorice, dar nu a aparut un album despre costumele boierilor români. Am colaborat, perfect, cu Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, care a scris un text foarte frumos”. Unde aţi găsit costumele boiereşti? “În colecţii, arhive, gravuri de epocă. Din pricina vremurilor care au trecut peste ele, foarte puţine s-au păstrat ca atare şi nu multe pot fi văzute în muzee. Costumele acestea vorbesc despre o epocă pe când moda era de influenţă orientală şi, simultan, de influenţă occidentală. La biserica Teiul Doamnei din Bucureşti poate fi văzută o frescă a ctitorilor, tată şi fiu. Tatăl are un costum oriental, cu anteriu, iar fiul e îmbrăcat în frac. Şi e doar unul dintre multele exemple posibile din epocă. Domnul Djuvara mi-a arătat câteva portrete ale strămoşilor dumnealui. Între acestea, două, din 1832, mi-au atras atenţia în mod special: el poartă işlic şi haine orientale somptuase, iar ea, proaspăta lui soţie, un costum nemţesc de maximă eleganţă. Contrastul între portul celor doi soţi, pictaţi în acelaşi an, e uluitor. Acesta e şi subiectul cărţii – timpul foarte scurt al trecerii de la Orient la Occident, redat în imagini.” De fapt, ce faceţi dumneavostră? Sunteţi editor. Ce-nseamnă propriu-zis? “Un editor este un fel de regizor. O astfel de carte trebuie să arate foarte bine, să fie o carte şi mai mult de atât, o carte-obiect. Textul nu e doar un comentariu al imaginilor, imaginile nu sunt o simplă ilustrare a textului, o carte reuşită topeşte într-un discurs mai multe limbaje, care se confirmă unul pe altul, dar uneori se şi contrazic. O contradicţ ie subtilă, care lasă loc de nuanţe, de imprecizii purtătoare de sens. Textul ca imagine, imaginea ca text. Editorul construieŞte conceptual cărţii, face legăturile dintre părţile componente, grafică, text, totul trebuie să fie, la final, un construct unitar”. Albumul pe care-l răsfoiesc este în spaniolă. Îl mai aveţi în engleză şi franceză. Dar în română? “O să apară, totul e gata. În «afară» am găsit imediat interes, la noi e mai greu. Dar o să apară şi în limba română.” Şi acum? Ce proiect? “N-aş vrea să-l anunţ înainte de a trece graniţa tiparului.” Şi totuşi? “O carte despre ferestrele Bucureştiului vechi. Câte mai sunt, pentru că unele nu mai există decât în fotografii. Sunt mărturii. Şi mărturisiri, pentru că fiecare imagine e însoţită de un text. Istorici, scriitori, etnologi, arhitecţi, jurnalişti îşi imaginează fiecare o poveste legată de o fereastră.”
Rodica Mandache
______________________________________________________________________


Caftane, mătăsuri, brocarturi, catifea, şalvari, giuvaieruri grele, din aur şi pietre scumpe, giubele, ranguri, culori, comploturi, bărbi mari sau mai mici, parfumate şi tunse frumos. Broderii în fir de aur, divane, cucoane, Fanar, Constantinopol, dulceţuri, rahat, anterie, şaluri, turbane, conduri, papuci, turci.
Apoi lumea începe să se schimbe – turbane, pantaloni, ghete, haină, rochii uşoare, ca la Paris şi Viena,  servitori “franţuji” şi mâncare “uşoară”, baluri şi multe, multe bijuterii.  Uniforme, cavaleri, tineri, mustăcioare, domnişoare, iar baluri, revoluţie, paşoptişti, amoruri, căsătorii. Fandoseli...

O ameţitoare poveste-fulger despre  boierii şi cucoanele lor din Ţările Române, cu imagini -document despre obiceiuri din bătrâni, greu de sărit peste ele, despre modă şi lux, despre “directive” de la Stambul sau de la Sankt Petersburg - în funcţie de imperiul în faţa căruia îşi aplecau spinările. “Moda şi luxul  la Porţile Orientului” este o prezentare elegantă şi obiectivă a lumii  dispărute a boierilor, a încercărilor lor(uneori ridicole, alteori naive, dar întotdeauna costisitoare) de a fi în pas cu moda.

Călătorii străini (care mai târziu au publicat cărţi) i-au privit pe  valahi şi pe moldoveni ca pe nişte “exotisme”.  Scriitorii români au surprins caratere lovite  şi strâmbate de  focul modei, vezi Alecsandri, sau au privit cu duioşie soarta femeilor din Ţările Române, aşa cum a fost Dora D'Istria.
 
La începutul secolului al XVIII-lea, Anton Maria del Chiaro (secretarul italian al domnului Constantin Brâncoveanu, care a stat 7 ani  în Valahia) publica volumul “Revoluţiile Valahiei.” Florentinul face o descriere a ţării în care locuise –realizează un tablou în care regăsim aşezarea geografică, bogăţiile, sărăcia, credinţa, obiceiurile alimentare, şi, bineînţeles, felul în care să îmbrăcau oamenii importanţi ai ţării. După moda turcilor, ţara fiind atunci sub influenţa totală a Imperiului Otoman.  Iar dacă un străin venea în ţară era primit cu mare vază. I se dădeau cele trebuincioase – cazare, masă, bani, iar dacă avea treabă pe la Curte, Domnitorul are grijă ca acesta  să primească “(...)de Paşti postav şi atlaz, pentru a se îmbrăca după obiceiul ţării, spre a fi ferit de privirea duşmănoasă a turcilor, care zilnic vin în ţară şi nu privesc cu ochi buni portul şi obiceiurile străine de ei; cu toate acestea, 5 sau 6 dintre noi, străini ce avem servicii la Curte, cu toată îmbrăcămintea valahă, purtăm perucă şi pălărie, cravată şi baston de India. Îmbrăcămintea valahilor e aceiaşi ca şi a turcilor, exceptând căciula în formă poloneză, adică având în jurul ei o bandă din blană de astrahan, de 4 degete lăţime, ce se importă din Rusia, iar cele mai scumpe sunt purtate de boieri. Boierii de rangul întâi poartă în loc de astrahan, samur. (…) Majoritatea valahilor poartă barbă, ca şi celelelate popoare orientale, iar alţii poartă numai musteţi; îmbrăcămintea femeilor e un amestec de modă grecească şi turcească, fără faţa acoperită.(...) În zile de sărbătoare se gătesc cu haine bogate şi juvaieruri scumpe, cu slabe de monete de aur(...)”. Ca încălţăminte poartă ghete, dar în vizită, acestea se scot şi se pun papucii... turceşti.

Aceleaşi influenţe se pare că erau şi la Iaşi, capitala Moldaviei.
Boerii( cei bărboşi – cu cât barba era mai mare, cu atât mai important era rangul) din Valahia şi Moldova- încercau să se adapteze vremurilor şi … lumina venea de la Stambul. Poate că în aceeaşi perioadă, la Paris se purteau perucile, dar femeile din Valahia, ne spune tot Del Chiaro, îşi împodobeau capul cu propriul păr!  Contra modei!

Înce, încet, însă, au început să se deştepte. Şi cucoanele , abia ieştie din straiele populare, trecute prin croielile de la Stambul, încep “să sîmţă” magia Parisului.
Vă mai amintiţi de Cucoana Chiriţa? Vasile Alecsandri a surprins în seria Chiriţelor tocmai disperarea boierilor, dar mai ales a cuncoanelor de a fi mereu primele care cad de acord cu moda.
“(...)În sfârşit am sosit la Paris, în patria lui Monsiu Şarlă!.., ştiţi, Monsiu Şarlă, care a fost dascalul lui Guliţă... În Paris! minunea minunilor! târgu Vavilonului din zilele noastre! (…). A doua zi l-am înfundat pe Guliţă într-un pension şi am rămas liberă, de capul meu. Ha... a... alal de cine-i tânăr şi are bani mulţi! Acolo-i pământul făgăduinţei cel din scriptură; numai un lucru e cam supărător: toate se vând cu porţia, şi porţiile-s mici de tot, ca de pomană. De pildă, ceri un biftec? Îţi aduc o fărâmă de friptură mare cât un irmilic, ba încă şi aceea crudă... cică-i englizască... Ceri raci? îţi aduc vro doi răcuşori în şepte luni, chirciţi, oftigoşi ca vai de ei!... Cât despre bucate de cele sănătoase ca la noi, precum: musaca, capama, ciulama, baclava, cheschet... nici nu se pomeneşte... însă nu face nimică... Parisul nu are seaman pe faţa pământului, şi pot zice că nici chiar Bucureştiul nu-l întrece... adică să fim drepţi... nu-l întrece. Ce nu găseşti în el? galerii de muzeuri vrei? ai; munamenturi vrei? ai; teatruri vrei? ai; pasagiuri române ca la Bucureşti vrei? ai. (...). Eu nu le-am vizitat nici pe unele, nici pe altele, pentru că am avut de umblat pe la magazii de marşande de modă. Am fost la madam Desal şi la madam Fovel, de mi-am comandat tualete pe datorie. (…). Eu tualetele le-am pus la mână şi am şi fantacsit cu dânsele la baluri, la Mabil... Ah! frăţiorilor, ce juvaer de grădină-i Mabilu! ce adunare elegantă întâlneşti în ea!... Nu era seară să nu mă duc acolo la petrecere... ba încă am jucat şi cancanu.”

În felul ei, societatea românească se mişca. Iar tinerii care au făcut Revoluţia de la  1848, cei luminaţi tot la Paris, au adus schimbări bune şi la capitolul haine, modă, maniere.  S-au mai subţiat – şi la propriu şi la figurat, au haine mai uşoare, bărbi mai mici şi plete lungi.
Pe la 1859, Dora D'Istria scria “Femeile în Oriinte”, iar primul capitol se intitula “Românele”. Povesteşte observaţiile  unei mari boieroaice, nemulţumită de  felul în care se vorbeşte sau se scrie despre femeile “române”. Dar se observă o îmbunătăţire. Occidentalii care au trecut prin Ţările Române , chiar dacă critică felul de a fi al boierilor şi al nevestelor lor, “Ei mărturisesc chiar că starea pasivă este deja foarte diferită  de cea de odinioară. Lumina din Occidinte a pătruns în Bucureşti şi a dat femeii o mai bună conştiinţă de ea înseşi. Viaţa intelectuală există la unele femei alese. Dar acestea sunt prea puţine. Toate celelalte sunt absorbite de nemicuri., de lusu şi de vanele satisfacţiuni de lume, într-un cuvânt, de pompele şi de faptele lui Satan."  Mai sunt rămăşiţe de Orient. «Străină de idelile lumii exterioare, absorbită în contemplarea stofelor şi giuvaierurilor sele, adesea chiar în contemplarea carmenilor sei, ieşind din casă numa ca să-şi arate echipajele... cum ar putea ea să audă narându-se nenorocirile ţării sale, ea aşa de fericită şi de bogată?(...) Este tot atât de exact la Paris orecât şi la Bucureşti». (...) Românele sunt mai mult sfiicioase decât pornite spre aventură, şi puţine vei găsi cari să voiască a înfrunta opiniunile primite. Apoi, aceste opiniuni -  nu sunt mai indulgente la Bucureşti sau la Iaşi decât în celelalte capitale ale Europei civilizate. Dacă există undeva, desigur că n-a fost născocită pre malurile Dâmboviţei, ba ar face chiar o tristă figură în cazul în când ea ar veni să se stabilească aci».

O călătorie în această fascinantă luptă cu vremurile şi cu moda, ne propune echipa Catălin D. Constantin şi Constanţa Vintilă-Ghiţulescu în volumul « Moda y lujo a las Puertas de Orient" -(Moda şi luxul la Porţile Orientulu). O cercetare meticuloasă prin arhive, prin muzee, prin biserici despre obiceiurile vestimentare ale boierilor şi ale consoartelor lor din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea.