Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Cu securea înfiptă-n cap, mortul avea o înfățișare stranie de extraterestru. Muștele și bondarii bâzâiau pe sângele scurs și închegat”. Așa sfârșise țăranul Constantin Câmpeanu: asasinat lângă căruța cu lemne. 11 ani trecuseră de la crimă și vinovatul tot nu se găsise. Prin anii '80, însă, ceva s-a întâmplat.
“Să fii sincer cu el, chiar dacă e criminal”
Intrase în România, pentru prima dată, mașina adevărului: poligraful. Niște cutii metalice ciudate, pline de cabluri, sârme și butoane, adăpostite într-un cabinet al Miliției Capitalei. Îl puseseră șef la poligraf pe locotenentul Tudorel Butoi, psiholog criminalist, expert în dispariții și-n omoruri. Până atunci, ani de zile îl școliseră pe la brigada diverse, înșelăciuni, furturi, spargeri și tâlhării. Acum, Miliția îl găsise că are nas bun și-l făcuse primul profiler adevărat al României. Și spaima pușcăriilor. Scotea deținuți cu lanțuri la picioare, îi citea la poligraf, afla adevărul, îi lăsa să putrezească după gratii sau, după caz, îi scotea nevinovați. Umbla prin țară cu aparatul, audia și reaudia, găsea noi suspecți, îi scula din pat, se punea nas în nas cu ei, simțindu-le mirosul și suflarea și, numai el știe cum, de cele mai multe ori îi făcea să-și recunoască asasinatele și fără poligraf.
“Și totuși cum îi făceați să vă spună?”, îl întrebăm pe dr Tudorel Butoi, colonel în rezervă și profesor universitar astăzi. Zâmbește: “Ei, uite asta n-am să-ți zic!”. Și să vrea, tot n-ar avea cum explica. Îl simțea pe făptaș de cum deschidea ușa, de cum se punea pe scaun, din tonul vocii, din culoarea pielii, din sclipirea ochilor. “Rămâneam singur, eu cu criminalul, fără pază. Doar un bec aprins afară: se testează. Da, se putea întâmpla orice, mai ales că parte din ei nu prea sunt pe toate cipurile”, spune. Șade în biroul lui de acasă, dintr-un cartier mărginaș al Capitalei și se uită pe geam. La 65 de ani e vioi ca un puști. E înalt, pe jumate chel și gesticulează deschizând larg brațele, de parc-ar dansa. “Și dacă vă făceau ceva, singuri în birou?”. “Cum să-mi facă, puiule, dacă stăteam cu ei de vorbă? Omului trebuie să-i acorzi atenție, să-l respecți, să fii sincer cu el, chiar dacă e criminal. Primele cuvinte de multe ori au fost: ia loc aici, nea Popescule? Ce, te deranjează cătușele alea? Ia dați-i, mă, cătușele jos! Te supără lanțurile de la picioare? Taie-i, mă, lanțurile alea! Hopaa! Dintr-o dată el se simțea altfel. Spune-mi tu, nu se întâmplă ceva cu omul ăsta? Când după ani de zile cineva îi scoate cătușele? Păi, domne, la mine în sat a fost omorât un cioban, zice, m-au arestat - ei zic că sunt eu, eu zic că nu sunt eu. Păi s-ar putea să nu fii tu, zic. Dar s-ar putea și să fii și să nu vrei să spui. Zi tu, nu sunt niște chestii de maximă sinceritate? Dar stai liniștit, azi o lămurim, îi spun”.
“Ochi de mort”, lacrimi și muci
Așa a procedat și în omorul din pădure, cazul Constantin Câmpean, de l-a demascat pe asasin în cabinetul lui, după 11 ani, doar din vorbe. Criminalul era Telegheș Aurelian, un țăran din sat, bănuit, dar nedovedit. În manuscrisul următoarei sale cărți - o adevărată confesiune a cazurilor - Dr Butoi povestește cum a făcut: “Era, să zic, spre seară când mi l-au adus pe Telegheș Aurelian. Un tânăr înalt, masiv, mohorât, netuns, îi spun să se așeze și-l studiez pe sub ochelari, palme uriașe cu degete noduroase bătucite de muncă, maxilare puternice cu accente mongoloide și pregnanța mandibulei inferioare, o frunte îngustă și asudată, o față ciupită de vărsat și ochi de mort. Când descriu astfel de personaje studenții insistă să le definesc ochii de mort. Nu este vorba de cum îi văd, ci mai degrabă de cum îi simt”.
Ochii de mort sunt o atitudine, e privirea aia mată când omul se uită la tine fără să te vadă. “Telegheș este acolo, departe, înfigând securea cu sete în căpățâna victimei sale, el fuge printre rugii pădurii... săvârșise crima, era criminal. Am început treaba. În răspunsuri, vorba rară greoaie, priviri piezișe neîncrezătoare, umeri căzuți, starea de pândă a animalului încolțit”. Și culmea, epuizat de adrenalină, trece poligraful. Dar tânărul Butoi refuză să-l scape. Vrea să-l dovedească din vorbe. Se plimbă cu pași mari prin cabinet – un monument de relaxare: “Băiete, astăzi numai eu și cu tine știm cine-i criminalul. Ești ucigaș, știi că privesc în sufletul tău ca într-un geam. Spune cum a fost, hai că te ascult! Plânge în hohote, plânge cu lacrimi mari, lacrimi și muci. Își suflă nasul cu degetele sale enorme. Nici eu, nici el n-avem batiste. Îi dau diagramele. Șterge-te, mă, cu astea! Se șterge cu diagramele făcute mototol”. Și brusc, psihologului parcă i se face milă de el: “Lasă, mă, alții au omorât doi, trei și mai mulți!”. Telegheș ucisese la nervi; se luase la trântă cu victima fiindcă îl mințise că-l plătește pentru munca la lemne. Toporul nu i-l mai scosese din cap dintr-un motiv întemeiat: “Nu era toporul meu”.
“Și dacă l-am omorât, unde l-am pus?”
Cu el a fost simplu. Însă cu Ion Postolache din Plopana, ucigașul cumnatului său, durase ore nesfârșite. Nu-i găsiseră cadavrul, era dat dispărut. Miliția-l bănuia pe Ion, dar n-avea dovezi. Tudorel Butoi și poligraful erau ultima speranță. Ion era încarcerat pentru furt de lucernă, dar atât.
“Înalt, peste 1, 85 m, spătos, cu membre lungi osoase, cu mâinile ca niște lopeți, blond spălăcit, cu ochii deschiși verzui, cu privirea lunecoasă, piezișă, Ion târa după el lanțuri grele. Recidivist, pervers, cu grad înalt de periculozitate, permanent dispus să șmenuiască, să-nghită o lingură sau să evadeze. De fapt, să vedeți, nu sunt vinovat, când m-au prins aveam căruța plină de lucernă dintr-un alt loc (...) Deh, Ioane, nu mă miră, parcă-i prima dată când ăștia de la Miliție fac nasolii să le iasă treaba, îi răspund lui Ion. Dar să știi, așa javre cum sunt, dacă se dovedește că n-ai treabă cu omorul îți dau drumul acasă. Ion a albit, sudoarea i s-a așezat temeinic pe umerii obrajilor, mărul lui Adam îi joacă pe gâtul lung ca de găină golașă. Ce omor, cetățene comandant, ce tot vorbești matale? Ori nu ești doctor? Toată noaptea a durat hărțuiala. Ne împotmoliserăm”. Poligraful nu era suficient: Ion trebuia să recunoască și “să dea” cadavrul. “Nu l-am omorât, ce aveam eu să-l omor? Și dacă l-am omorât, asta e, unde l-am pus? Scrumierele pline, fumul să-l tai, cafelele în flux continuu și Ion nimic”.
Cum scoți mortul din râpă, după trei ani
“Spune tu, Ioane, că tu îl ai pe suflet”. Degeaba. Ar fi spus și n-ar fi spus. Și așa îi vine criminalistului strălucitoarea idee: “Ajunge, Ioane, gata cu circul, suspendăm ancheta, rămâi cu fapta pe suflet!”. Sub ochii făptașului își strânge poligraful și se face că pleacă. În două valize încap tensiometrul, electrozii, contactorii, fire și cabluri. Trage clapele, încuie cifrul și Ion, cu voce albă: “Nu plecați, dac-am început o treabă s-o ducem până la capăt, s-o terminăm!”. Dar criminalistul îi aruncă din ușă cu chip mâhnit: “Plec, Ioane, la șase și-un sfert am tren, m-a prins dimineața aici anchetând un imbecil. Te las singur cu destinul tău!”. Și așa l-a oferit pe tavă colegilor ofițeri rămași după el. Imediat după, Ion “s-a spart”. Adică a recunoscut crima și “le-a dat” și mortul, îngropat pe fundul râpei. A tras și el la cazma până l-au găsit. Îi clănțăneau dinții și era palid ca lămâia. Regreta sincer. Și de el i-a fost milă psihologului. Iar colegii de la București au priceput cu greu cum de a reușit el să scoată mortul din râpă după trei ani, plecând de la zero și fără să-i dea bănuitului nici o palmă... tocmai el, pe care-l consideraseră până atunci nu polițist adevărat ca ei, ci un amestec straniu de medic și vraci. Dar exact ăsta e motivul pentru care astăzi cursurile lui de la facultate au mare succes. “Mă caută studenții, parcă s-au dilit. Toți vor să se facă profileri”.
(Continuarea în episodul următor)
