Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vă prezentăm în serial „Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe” (Editura „Universul” 1941), lucrare de amploare premiată de Academia Română. Autorul, scriitorul Constantin Gane, este unul dintre puţinii care cred în refacerea imaginii trecutului, prin concentrarea asupra figurilor încântătoare ale doamnelor remarcabile din centrul epocilor respective. Farmecul curţilor domneşti de altădată şi parfumul unei epoci trecute vă vor înmiresma timpul acordat parcurgerii operei. Este în acelaşi timp parfumul ceasurilor duse pentru totdeauna care, chiar dacă s-ar repeta, n-ar mai putea fi ce au fost...
Doamna Clara a lui Alexandru Basarab (continuare)
„(…) Radu I (1374 – 85) cel Mare, zis apoi Radu-Negru, presupusul descălecător al legendei (confuzia datează din veacul al XVII-lea) a avut, după pomelnicul din Câmpulung, de soţie pe Ana, iar după cel din Tismana, pe Calinichia. Pomelnicul fiind de dată recentă, primul din 1711 şi al doilea din 1798, nu putem pune multă bază pe ele. Rămâne totuşi ipoteza că Radu Vodă a avut două neveste. În tot cazul pe Calinichia o cunoaştem, prin binevoitorul concurs al marelui nostru Haşdeu. Ea era de neam împărătesc din Bizanţ, sora sau vara împăratului Ion Paleologul. Ştim şi felul cum s-a făcut această căsătorie, prin mijlocirea lui Ioachim Critopol, mitropolitul Vicinei ajuns mai târziu cel întâi mitropolit al Ungro-Vlahilor şi al Plaiurilor (Munteniei şi ducatele de peste Munţi) drept mulţumire pentru serviciul prestat lui Radu Vodă.
Dan I, fiul lui Radu, ţinea pe fata lui Vuc Brancovici, regele Sârbilor, iar Mircea cel Bătrân pe Mara, o vară primară de-a lui, deci o Basarabă şi ea. Pentru a putea face această căsătorie, oprită de canoane, Mircea Vodă ceru întâi învoirea arhiepiscopului de Ohrida, care i-o dete, şi apoi aceea a patriarhului de Constantinopol, care-i răspunse (1394) că nu aprobă o însoţire cu o femeie care-i este rudă atât de apropiată, însă că nu dezaprobă o căsătorie recunoscută de arhiepiscopul de Ohrida. Uite popa, nu e popa! Şi Mircea se însură!
Cât despre Clara, a doua soţie a lui Alexandru-Nicolae voevod, cel care a domnit între anii 1330 şi 1364, ea era din neamul banilor unguri din Severin, conţi de Doboka. Se ştie că pe vremea aceea ţinutul Mehedinţi şi partea de vest a Gorjului aparţineau coroanei ungare. La sfârşitul veacului al XIII-lea aflăm acolo pe un puternic senior transilvan, Ştefan Mikud Kukenus, numit ban de Severin şi primind în apanaj de la rege un întins domeniu, compus din satele Dăbăceşti, Runcu, Bâlta, Brădiceni, Stroeşti, Stolojeni etc. care domeniu fu erijat în comitat ereditar. Ştefan Mikud avu patru fii, pe Ion (Ianoş), Dumitru, Nicolae şi Petru. Ei moşteniră de la tatăl lor domeniul Dăbăceştilor, în părţi egale, purtând cu toţii titlul de conte, iar Ion, cel mai mare din fii, moşteni şi bănia Severinului. Clara era fata acestuia, şi căsătoria ei cu voevodul Ţării Româneşti însemna nu numai o întărire a neamului ei în ţinuturile noastre, cât mai ales un nou mijloc de-al Papei de-a încerca răspândirea catolicismului la noi.
Doamna Clara, fiind bigotă şi în strânse legături cu regele Ungariei şi cu Papa, şi-a petrecut viaţa de Doamnă în Curtea de Argeş, atât în timpul domniei soţului ei Alexandru Voevod, cât şi într-a fiului ei vitreg, viteazul Vodă Vladislav, căutând să convertească pe soţ, pe fiu, pe fratele ei, pe boieri şi tot poporul la adevărata credinţă creştinească, după părerea ei, catolicismul. Cu toate aceste strădanii, cu toate că era înconjurată de preoţi şi de misionari papistaşi, cu toată corespondenţa ce întreţinea cu scaunul papal din Roma, ea nu reuşi să catolicească decât numai una din fetele ei, Ana, care ajunse nevastă de crai, alui Straşimir, Ţarul Bulgariei. Biserica papistaşă din Curtea de Argeş a fost făcută de ea, acea biserică ale căror pitoreşti ruine se mai văd şi astăzi, pe un deal, în mijlocul grădinei publice din acel orăşel de provincie, fostă glorioasă capitală a Ţării Româneşti. Această ruină, acum 120 de ani, a fost luată de un călător englez prin ţările noastre, Mister Clarcke, drept un templu roman, ca dovadă că civilizaţia şi cultura nu sunt numaidecât gemene surori.
Un alt succes trecător al Doamnei Clara fu cel de a influenţa pe fiul ei vitreg, Vladislav I, după ce acesta, în anul 1369, încheiase definitiv pacea cu regele Ungariei, a-l influenţa sau poata a-l sili, să cheme pe un episcop catolic, din Transilvania, în Ţara Românească, pentru a sfinţi aici biserici şi altare, pentru a ierta păcate şi a judeca pricini. Ceea ce dovedeşte de altfel, că numărul catolicilor din ţară era totuşi destul de mare. Papa, la auzul acestei veşti, fu cuprins iar de fiorii nădejdei, scrise lui Vladislav Voevod (1370) pentru a-i mulţumi de buna lui voinţă şi pentru a-l îndemna şi a-l ruga să treacă el însuşi la catolicism, încredinţându-l că astfel va deveni un atlet al lui Christ, care în orice timp şi în orice împrejurare va avea sprijinul Scaunului Papal. Drept răspuns la această epistolă, şi sfătuit fiind de Sfântul Nicodim al Tismanei, care până la moarte a luptat împotriva tendinţelor eretice ale Clarei, Vladislav înfiinţă la Severin, adecă la chiar marginea ţărilor catolice, o a doua Mitropolie română ortodoxă. Papa o fi muşcat din buze, iar ce a făcut Doamna Clara, istoria nu ne spune. De altfel, istoria nu ne spune despre Doamna Clara aproape nimic altceva decât cele înşirate mai sus. Tot restul e închipuire, iar Alexandru Davila, în celebra lui dramă „Vlaicu Vodă”, s-a priceput a da acestei închipuiri o formă, care l-a aşezat în fruntea listei bunilor noştri scriitori.
Doamna Clara pare a fi avut o singură fată, pe Ana, împărăteasa Bulgariei, nevasta lui Ion Straşimir, ultimul Ţar din Vidin. De altfel, Ana şi Straşimir erau veri primari, mama ţarului, Teodora, fiind sora voevodului Alexandru, fiica lui Basarab cel Mare. Sângele românesc al Basarabilor curgea deci în vinele multor crai vecini. Femeie deşteaptă şi energică, ca şi mama ei, Ana a protejat în Bulgaria arta şi literatura. Se cunoaşte, în limba slavonă, o culegere a Vieţii Sfinţilor, scrisă sub al ei patronaj: „Mulţumită îngrijirei pioasei şi vestitei Ţarina Ana, şi din porunca ei a fost scrisă această carte numită Synaxarul Sfintelor Femei, la Vidin, 1360”. Cu zece ani mai înainte, 1350, Papa Urban al V-lea scria Doamnei Clara ce fericit se simte de a afla că „Prea iubita în Christos fiica noastră, slăvită împărăteasă a Bulgariei, a urmat pilda mamei sale, trecând la catolicism”, dar că Anca, regina slăvită a Serbiei, rămasă în legea Răsăritului, va trebui convertită şi ea.
Această Ancă, nevasta lui Uroş, regele Serbiei, nu poate să fi fost decât fata vitregă a Doamnei Clara, fiica lui Alexandru Vodă din prima căsătorie. Astfel s-ar înţelege de ce a rămas ea ortodoxă, şi iarăşi s-ar putea tălmăci cum de purtau două surori acelaşi nume, Ana şi Anca.
O a treia soră, Domniţa Elisabeta, a fost măritată cu Ladislau, Palatinul Ungariei. Moartă la 1370, ea a fost îngropată la Oradea Mare.” (Va urma)
• Roxana Jianu
