Ultimul nechezat al cailor de rasă

Astăzi, pe renumitul hipodrom din Parcul Romanescu din Craiova se fac întreceri între câini ciobăneşti. Hipodromul de la Ploieşti e lăsat în paragină, în timp ce Bucureştiul este singura capitală europeană din lume care nu are hipodrom. Începând cu anii '50, statul român a văzut în cai doar carne de făcut salam. Nici după Revoluţie hipismul nu a ieşit din comă. Acum, doar câţiva crescători de cai mai încercă, cu ultimele forţe, să se lupte cu birocraţia, cu lipsa medicilor specializaţi pe cai şi a concursurilor şi cu indiferenţa statului. Sperând ca, măcar peste câţiva ani, România să se poată lăuda că are şi ea o echipă olimpică.

În tribuna hipodromului se puneau la cale marile afaceri şi alianţe politice, se etalau cele mai elegante ţinute, se planificau căsătorii. Se câştigau averi într-o clipă, la fel de repede precum te vedeai complet sărăcit. În anii '30-'40, hipodromul era locul în care protipendada, dar şi amatorii de câştiguri uşoare, stăteau cu orele, asemenea occidentalilor de acum, clienţi fideli ai cluburilor exclusiviste. Acum, cursele de cai sunt doar în amintirile celor care au stat cu sufletul la gură, în tribunele hipodromului de la Băneasa sau în cel pe care acum stă, ca un mastodont, Casa Presei, în aşteptarea rezultatelor curselor de cai pe care pariaseră. În locul fostelor grajduri s-au ridicat farmacii, depozite, tot felul de clădiri. A fost de-ajuns ca prin anii '50, Bucur Şchiopu, ministru al Agriculturii din acele timpuri, să elaboreze o teorie prin care să aşeze pe un piedestal tractorul şi să se descotorosească de rasa cabalină. În numele progresului, zeci de mii de exemplare au luat calea abatorului. Nu au trecut decât vreo 10 ani, timp în care au realizat că pierduseră o mină de aur. Tractoarele lor mult lăudate scrâşneau din toate mădularele pe drumurile abrupte de munte. Şi-au amintit de calul umil şi docil, bun la toate, când vine vorba de tras în jug, şi au reînfiinţat hergheliile. Declinul însă nu a mai putut fi ţinut în frâu.

"NU AVEM DOCTORI, NU AVEM POTCOVARI BUNI, STATUL NU SE IMPLICĂ!"
"Bucureştiul este singura capitală europeană din lume care nu are nici un hipodrom", ne spune fostul călăreţ al Clubului sportiv Dinamo, Ionel Bucur. Statul român şi-a luat mâna de pe coama cailor de rasă, iar cele două cluburi sportive abia mai respiră. "Caii sunt îmbătrâniţi, nu sunt bine îngrijiţi, pentru că nu se alocă banii necesari." Iar călăreţii intră slujbaşi la oamenii înstăriţi care au văzut în calul de rasă diamantul încă neşlefuit, oferindu-şi serviciile. Aşa a ajuns Ionel Bucur să se reîntoarcă din Germania, raiul cailor de rasă, şi să lucreze ca antrenor şi călăreţ pentru primarul comunei Şelimbăr din Sibiu, Dan Maricuţa, deţinător a 35 de cai aduşi din Germania pe zeci de mii de euro bucata. Clubul Sportiv Municipal Sibiu nu mai deţine nici un exemplar. Grajdurile clubului au fost închiriate de edilul comunei, dar şi de alţi afacerişti din zonă care au hotărât să îşi ţină caii acolo. "Dacă nu am fi noi cu caii, grajdurile ar fi fost cu siguranţă desfiinţate. De fapt, ei de multă vreme plănuiesc să construiască aici blocuri. Mare păcat, mai ales că cei mici, practic, nu au unde să înveţe călăria. Şi de aici şi lipsa de performanţă", spune cu părere de rău, fostul călăreţ. De-a lungul timpului, Bucur a reuşit să adune în grajdurile sale opt cai de rasă. Vitaminele, medicamentele, gelurile cu care întreţine caii, pe toate le ia din Germania. Dacă se întâmplă cumva să i se îmbolnăvească vreun cal, necazul nu mai poate fi remediat nicicum. Animalul este condamnat la moarte. "Anul trecut mi-a murit un cal pe care dădusem 35.000 de euro. Doctorul nu a ştiut ce să-i facă. Noi nu avem potcovari buni, îngrijitori, nu avem sponsori, iar statul nu se implică cu nimic. Eu nu am primit niciodată nici o subvenţie de la stat, nici un sprijin. De ani întregi merg în gol. La competiţii ajung tot pe banii mei. Dar microbul mi-e în sânge", spune călăreţul şi zâmbeşte trist.

CĂLĂREŢII CLUBURILOR ÎN SLUJBA PARTICULARILOR
Radu Ilioi a trăit de mic printre cai. De la vârsta de 10 ani struneşte animalul, a activat 12 ani la Clubul sportiv Steaua, a câştigat nenumărate premii naţionale şi internaţionale, până când, treptat-treptat, mai toate cluburile sportive de la Bihor, Oradea, Cluj, Iaşi, Craiova, Lugoj, Ploieşti fie s-au privatizat, fie au fost desfiinţate. Sistemul de creştere şi de întreţinere a cailor de rasă, bine ticluit şi pus la punct din Germania, l-a făcut să rămână pentru doi ani jumătate acolo. Atunci a văzut cum statul oferă subvenţii fiecărui deţinător de păşune, pentru a-l impulsiona să ducă mai departe tradiţia animalelor de rasă. A constatat că nu e ţăran care să nu aibă doi-trei cai de rasă pe bătătură, "în trei-patru sate nemţeşti se găsesc mai mulţi cai decât sunt la noi în toată România", spune călăreţul, în timp ce mângâie coama calului Anareno. Radu Ilioi are trei cai. Restul exemplarelor de care se ocupă sunt ale primarului din Şelimbăr, aproape singurul din tot oraşul care nu a abandonat cursa creşterii cabalinelor de rasă. "E nevoie de aproape 400 de euro pentru a întreţine aşa cum trebuie un cal, cum este Anareno, de exemplu. Calul care participă la curse are nevoie de suplimente nutritive, de o îngrijire specială", povesteşte instructorul. Primarul Maricuţa are grijă ca animalelor sale să nu le lipească cel mai bun ovăz, fânul, lucerna proaspătă, gelurile cu care se ung picioarele cailor, spray-urile contra muştelor, iar luciul coamei este asigurat de nişte şampoane speciale. Ba mai mult, ultimul trend în lumea armăsarilor este pătura electrică, pe care edilul comunei a dat peste 2.500 de euro şi care masează muşchii cailor câte 10-15 minute. Iar performanţele armăsarilor nu se lasă aşteptate. Cel mai valoros exemplar pe care l-a avut primarul Maricuţa a fost Champagne, un armăsar adus din Germania şi provenit dintr-un tată dublu campion olimpic. "Colica însă l-a răpus în numai şase ore. În România nu există nici un spital în care să se opereze caii. Dacă Champagne ar fi fost în Germania, acum ar fi fost viu", îşi arată mâhnirea primarul. "La Cluj există un spital în care este amenajată o masă de operaţie, unde s-a investit pentru aparatura necesară unei intervenţii chirurgicale la cal. Nu s-a făcut niciodată vreo operaţie. Eu am făcut şcoala acolo, dar în orele de practică nu am asistat la nici o operaţie. E o mare lipsă de dezinteres, medicii se rezumă să opereze un câine, o pisică şi atât. A trebuit să fac două specializări în străinătate pentru a mă perfecţiona pe cai. Iar banii pe care i-am scos din buzunar nu au fost deloc puţini", spune medicul Gheorghiţă Duca, cel care se ocupă de avuţia primarului. "De cele mai multe ori, când ni se îmbolnăveşte un cal trebuie să-l ducem fie la clinica din Ungaria, fie în Germania. Deja ne cunosc cei de acolo. Ne costă foarte mult, chiar şi 7.000 de euro spitalizarea, transportul, tratamentul, operaţia", completează Ilioi.

CALITATEA CONCURSULUI LASĂ MULT DE DORIT
"Un cal care promite performanţă trebuie să aibă amplitudine, lărgime. Ne uităm foarte bine la cum este prins gâtul de trunchi, de cap, picioarele trebuie să fie drepte şi cel mai important este, poate, temperamentul. Calul trebuie să fie calm", ne explică Ion Tămâian, proprietarul unui atelier de sticlă din Şelimbăr, dar şi un împătimit al cailor de rasă. Până acum câţiva ani, a avut opt exemplare din rasa Hanoverian. Acum, a rămas cu trei cai. Pick Magic este armăsarul cu care se mândreşte cel mai tare, deşi cu Condor, un alt cal de 5 ani, fiul său, Ionuţ, a câştigat nenumărate competiţii. "Pick Magic a fost în lotul naţional, a participat la balcaniadă, unde a luat locul 3, doar pentru că a şters o bară, deşi, ca timp, a fost pe primul loc. A fost o perioadă în care l-am dus la o bază sportivă din Bucureşti. Din neatenţia călăreţului, şi-a fracturat piciorul. Medicii români, în loc să-l ţină la repaus, i-au forţat şi mai mult glezna. Din zi în zi era mai rău. De obicei, caii se împuşcă sau se adorm, noi nu am putut. Am fost cu el la clinica din Ungaria. Inutil. Acum, foarte rar mai este călărit. Şchioapătă. A stat nouă luni cu piciorul în ghips, timp în care nu s-a culcat", povesteşte Ion Tămâian. E hotărât să renunţe în a mai face performanţă. Lipsa vreunui ajutor de la stat, a medicilor l-au făcut să dea înapoi. "Competiţiile sunt rare şi la distanţe foarte mari. Ne costa enorm de mult drumul, cazarea, întreaga pregătire pentru o competiţie. Ultima oară când am fost la un concurs, acum câteva luni, m-am întors foarte dezamăgit. Totul arăta deplorabil. Calitatea concursului lasă mult de dorit", povesteşte fiul său Ionuţ, care, de la 12 ani, a adunat în dulapul din camera sa zeci de medalii şi de trofee. "Am pornit cu speranţe mari. Mi-am dat seama, pe parcurs, că suntem departe de lumea occidentală. Iar încercarea mea de a face ceva în acest domeniu nu este profitabilă. Din contră. Am crezut că, o dată cu legea calului, ne va fi mai uşor. Gândiţi-vă, pentru a obţine subvenţii pentru un cal, trebuie să duci un pachet întreg de facturi, până şi factura de la fânul pe care îl dai calului. Eu, dacă îl iau de la un ţăran, nu îmi dă factură sau dacă paşte pe păşunea mea, ce fac? Am depus într-un an cerere de obţinere de subvenţii de la stat, nu am primit nimic", îşi arată dezamăgirea cel care de mic a iubit şi a îngrijit aceste animale. Ion Tămâian îşi aminteşte că dragostea sa pentru cai a luat naştere tot în copilărie, când cei opt cai ai familiei au luat drumul CAP-ului. "A scăpat o singură iapă, Floriana. Am lăsat-o singură pe câmp şi comuniştii nu puteau să o prindă. Noaptea venea acasă pe ascuns şi o băgam în grajd, prin spatele curţii. Un an şi ceva am ferit-o de cooperativă în felul acesta. Ceilalţi cai ajunseseră pielea şi osul, erau nemâncaţi şi neîngrijiţi", deapănă amintirile bărbatul. Se gândeşte să facă o bază de agrement, unde să poată veni copiii dornici să înveţe călăria la preţuri mici. Consideră că atâta vreme cât statul nu se implică, hipismul, competiţiile vor muri treptat-treptat. Iar cei câţiva oameni de afaceri care mai au cai de rasă vor renunţa, de-ndată ce profitul va întârzia să apară. Mai ales că în lipsa competiţiilor, preţul unui cal cu greu poate fi stabilit. Valoarea sa creşte o dată cu numărul concursurilor câştigate.

Un preţ record pentru România s-a obţinut în 1994, când italienii au oferit pe calul Naum, de la Steaua, 240.000 de dolari. "Fiind considerat mijloc fix, nu au putut să-l vândă", îşi aminteşte Radu Ilioi. Acum, grija cea mai mare a puţinilor crescători de cai este să sporească valoarea cailor lor, prin cât mai multe competiţii câştigate. Şi asta repede, ca nu cumva vreo boală nărăvaşă să se lipească de ei şi, în lipsa medicilor, să-i omoare. O dată cu caii, piere şi profitul de zeci de mii de euro.

"Nu cred că vom reuşi să ne redresăm vreodată!"
Potrivit afirmaţiilor preşedintelui Autorităţii Hipice Naţionale, Robert Bartha, "doar 1% din totalul cailor din ţara noastră sunt de rasă". Explicaţia vine imediat: "Caii au dispărut o dată cu naţionalizarea". Şi cum am putea să îndrăznim să ne mândrim cu participarea cailor noştri la olimpiade, când "unui crescător de cal de rasă statul îi acordă de la anul, între 100-150 de euro pe an pe un cal", în condiţiile în care îngrijirea unui cal costă peste 300 de euro lunar. Subvenţii de la stat primesc acum doar 600 de capete din sectorul privat, (deşi numărul total al cailor de rasă deţinut de proprietari este de peste 8.000) şi 1.600 de capete din sectorul de stat (12 herghelii). În România sunt 35 de cluburi sportive, niciunul de stat. "Avem 35 de herghelii, dar caii sunt îmbătrâniţi, nu mai au performanţe. Suntem campioni mondiali doar la atelaje de doi cai", spune Robert Bartha. Tot noi suntem campioni şi la cel mai mic număr de călăreţi acreditaţi pe care îi are o ţară europeană: 60-70, în condiţiile în care Franţa de exemplu are peste 200.000. "Hipodromurile sunt lăsate la mila Domnului. Suntem cu peste 50 de ani în urmă faţă de celelalte ţări europene la acest capitol", spune Bartha. Vinovaţi, în viziunea  preşedintelui sunt "analfabeţii de la Romsilva care gestionează caii de rasă. Nu-şi fac treaba, interesele politice sunt uriaşe, iar în situaţia asta nu cred că vom reuşi să ne redresăm vreodată".