Oceanul de sub Lacul Roşu

Turiştii care-şi petrec vacanţele pe malul Lacului Roşu habar nu au că acele locuri, de o frumuseţe stranie, ascund un mister vechi de la facerea lumii.

Cândva, prin 1838, într-un an deosebit de ploios, coasta unui munte a luat-o la vale şi nu s-a mai oprit decât în albia râului Verescheu, pe care a închis-o, aproape etanş, cu un dop monstruos din piatră şi argilă. Apoi, în vremurile care au urmat după acel accident geologic, apele râului, prăvălite volburos din amonte, s-au adunat la un loc, acoperind un codru secular care exista pe atunci acolo. Şi au lăsat în urma lor mai multe legende. Dar şi trunchiurile înnegrite de vreme ale unor copaci bătrâni ce se iţesc de sub luciul apelor care, uneori, au o culoare sângerie. Culoare care a şi dat numele luciului de apă: Lacul Roşu. Raportat la "nivelul zero" cel marcat de litoralul Mării Negre, altitudinea acestui lac de baraj este 983 m.

De câteva decenii bune, locul a fost inclus printre staţiunile de odihnă şi, mulţi ani la rând, s-a numărat printre "perlele" noastre turistice. Foarte puţini dintre musafirii care ajung aici ştiu însă că atunci când parcurg traseele din zonă se plimbă agale pe fundul unui ocean străvechi, un ocean care a existat aici cândva, în urmă cu peste 170 milioane de ani. Şi că stâncile vârfului numit de localnici "Ucigaşul", la fel ca patul de rocă peste care se întinde Lacul Roşu, reprezintă fantoma împietrită a unui ocean străvechi, pe care acum îl mai recunoaşte doar ochiul atent al omului de ştiinţă.

SAVANŢII ŞI LIMBA LOR PĂSĂREASCĂ
De-a lungul vremurilor, când spărgeau vreo stâncă pentru a o folosi mai târziu la construcţii, oamenii de prin partea locului găseau adeseori în inima seacă a pietrei nişte obiecte ciudate, dăltuite parcă de mâna măiastră a unor bijutieri nemaivăzuţi. Unele, mai mari sau mai mici, erau nişte discuri spiralate, marcate de coaste care se roteau pe toată suprafaţa lor. Altele păreau încăperile minuscule ale unor faguri clădiţi de nişte albine harnice, venite parcă dintr-o altă lume. Iar alteori ele luau forma lujerilor unor flori împietrite, care n-au mai văzut lumina soarelui de o veşnicie. Dar abia în ultimul secol, când subtila ştiinţă a paleontologiei s-a dezvoltat îndeajuns de mult, încât să înţeleagă toate aceste relicve, aici şi-au făcut apariţia şi savanţii care le-au cercetat pe îndelete. Ei sunt cei care au descoperit că toate acele ciudăţenii sunt relicvele unei lumi străvechi, care a existat cândva pe aceste meleaguri.

Relicve pe care le-au cercetat, le-au clasificat şi apoi le-au băgat în cărţile lor, scrise într-o limbă care nouă, profanilor, ni se pare un fel de "păsărească" greu de priceput. Pentru ei, vremurile de demult, când aici, sub Lacul Roşu, se întindea un ocean străvechi, sunt cuprinse în Kimmerigdian, evul de mijloc al Jurasicului. Sau, pe limba noastră, a profanilor, acum peste 170 milioane de ani. La fel cum tot savanţii ne spun că discurile spiralate descoperite în pietrele de aici sunt armuri pietrificate de "Amoniţi". Priviţi superficial, aceştia par nişte melci, dar în realitate ei erau mai curând un soi de rude primitive ale sepiilor din zilele noastre. Atâta doar că, spre deosebire de acestea, ei îşi protejau corpul în cochiliile spiralate care se păstrează prin fosilizare.

Acolo, în zona Lacului Roşu, este de ajuns să scormoneşti cu atenţie roca relativ moale şi vei găsi urmele acestor fiinţe străvechi. Ceva mai departe, în pietrele stâncilor de pe Vârful Ghilcoş, căruia i se mai spune şi "Ucigaşul", alături de Amoniţi mai ies la lumina zilei şi urme de spongieri, corali şi tot soiul de alte fiinţe, multe dispărute acum. Toate la un loc trăiau cândva într-un ocean nevăzut vreodată de ochiul omului, care a existat tot aici pe Terra, dar într-o altă lume.

DE PE VREMEA DINOZAURILOR
Alături de arheologi, savanţii paleontologi sunt singurii oameni care ştiu să pună în mişcare un soi de maşină a timpului care îi ajută să readucă la viaţă vremurile de mult apuse. Iar acolo, în zona Lacului Roşu, lumea pe care o readuc ei la viaţă este neînchipuit de veche. O lume pe care, dacă, printr-un miracol, am putea-o privi cu ochii noştri, am recunoaşte-o şi nu am recunoaşte-o. Este tot pământul nostru, dar mai tânăr cu peste 170 milioane de ani. O lume în care geografia era cu totul alta, iar conturul continentelor, precum şi formele de relief ne-ar fi fost de nerecunoscut. Pe atunci, uscatul era concentrat mai ales în emisfera vestică, unde o singură masă continentală unea la un loc tot pământul din care, peste multe zeci de milioane de ani, aveau să se separe cele două Americi, Africa, India, Australia şi Antarctica.

În schimb, emisfera estică părea mai "golaşă", iar ceea ce mult mai târziu avea să devină Eurasia era doar o prelungire peninsulară a străvechiului Scut Siberian. Tot în Est, teritoriul care avea să devină China actuală împreună cu Peninsula Indochina şi cu Indonezia erau unite într-un continent mai mic, care semăna oarecum cu America de Sud din zilele noastre. Oceanul Atlantic şi Pacificul nu existau, iar viitorul lanţ Alpino-Carpato-Himalayan era doar un "proiect" care mai avea de aşteptat încă aproape 100 de milioane de ani până să capete contur. Era o lume cu o climă mai caldă decât cea din zilele noastre, cu păduri şi jungle de nepătruns prin care hălăduiau turme de dinozauri ierbivori imenşi vânaţi de haite de dinozauri carnivori.

OCEANUL TETHIYS
Pe atunci, aici la noi, unde acum se înalţă munţii care împrejmuiesc Lacul Roşu, era fundul unui ocean, un ocean imens pe care savanţii îl numesc Tethys. Erau ape calde cam la fel ca acelea din actualul Ocean Indian. Era un loc bun pentru Amoniţii care trăiau vânându-i prada la câţiva metri adâncime, dar şi pentru recifurile de corali şi "păduri" de spongieri care uneori atingeau dimensiuni impresionante. Probabil că, la fel ca în zonele calde ale oceanelor actuale, şi acolo trăiau bancuri de peşti de diferite dimensiuni, vânaţi de rechini cel puţin la fel de fioroşi ca aceia din zilele noastre.

Dar toate acestea s-au dus, înghiţite de negura timpului. Şi de pe urma lor au mai rămas doar fosilele care-şi dorm somnul etern sub albia Lacului Roşu şi în piatra stâncilor care se înalţă, pline de trufie, în jurul său. Peste care calcă acum paşii indiferenţi ai turiştilor cărora nici prin cap nu le trece că umblă pe fundul unui ocean vechi, de la Facerea Lumii.