Ce fac parlamentarii cu copiii dispăruţi

În dimineaţa zilei de marţi, 18 februarie, Aurelia Cristea, deputat PSD de Cluj, s-a trezit cu o curiozitate. “Cine plăteşte căutările copiilor dispăruţi?”. De câteva zile, mass-media dezbătea, intens dar superficial, dispariţia olimpicei de la Colegiul “Sf. Sava”, prilej de meditaţii, verbalizate, dar deloc adânci, pentru mulţi dintre parlamentarii noştri. În România, nu există o legislaţie care să-i protejeze pe copiii dispăruţi. Nu avem o lege care să-l oblige pe cel ce găseşte un copil pe stradă să anunţe imediat poliţia. Nu avem resurse umane şi financiare pentru a-i căuta pe toţi copiii dispăruţi şi, mai ales, pentru a rezolva cazurile vechi. În general, în România, nu avem timp şi nu avem chef pentru copiii dispăruţi. Deşi, la fiecare trei ore, ne dispare câte un copil. Chiar dacă cele mai multe dintre cazuri sunt plecări voluntare, un copil aflat singur pe stradă se expune unei duble victimizări, el putând deveni, în paralel, victima unui accident de circulaţie, victima traficului de persoane sau a exploatării prin munca la negru. 

Nu avem preocupare şi nici sentimente pentru aceşti copii dispăruţi. Multe dosare încă aşteaptă să fie soluţionate, de ani de zile, deşi practica ne-a demonstrat că şi aceste cazuri vechi pot fi rezolvate, atunci când li se dă o şansă.

Ce fac parlamentarii români pentru copiii dispăruţi? Fac o interpelare. Cea întocmită de deputatul Aurelia Cristea şi adresată ministrului interimar al Afacerilor Interne se numeşte “stabilirea responsabililor care să suporte cheltuielile efectuate de autorităţi, în cazul Iulia Ionescu şi alte cazuri similare”. Documentul este public, pe site-ul Camerei Deputaţilor. Ca şi declaraţia de avere a doamnei deputat: trei terenuri, trei case, un AUDI A3 Sport, obiecte de artă, bijuterii şi ceasuri în valoare de 35.000 de euro, 550.000 de euro încasaţi dintr-o vânzare de imobil, 281.000 de ROL în conturi,  alte bunuri în valoare de 50.000 de euro într-o casetă de valori la bancă. 184.000 de RON datorii.
 
Prea scumpe căutările
“Stimate domnule ministru”, îşi începe interpelarea doamna deputat, “În ultimele zile mass-media a analizat intens cazul unei fete din Bucureşti, plecate de acasă cu scopul de a se călugări. A fost desfăşurată o amplă acţiune de căutare, la care au participat instituţii din mai multe judeţe ale ţării, în special din subordinea ministerului condus de dvs. Costurile au fost extrem de mari, iar în final adolescenta s-a întors acasă, fără a fi găsit vreun vinovat pentru situaţia creată.
Acest caz este un bun exemplu de acţiune în care autorităţile cheltuie sume mari de bani din bugetul public, fără ca acestea să mai fie recuperate, generând nemulţumirea contribuabililor oneşti din această ţară. Vă rog să-mi transmiteţi ce măsuri intenţionaţi să luaţi, atât în acest caz cât şi în altele similare, pentru a fi găsiţi responsabilii care generează incidentele respective, iar aceştia să suporte din banii proprii cel puţin o parte din cheltuielile autorităţilor. Vă mulţumesc. Solicit răspuns scris.” Urmează semnătura şi parafa doamnei deputat.

Preţul unui copil dispărut
Cel mai probabil, în acest moment, o armată de oameni stă şi redactează un răspuns pentru doamna deputat, explicându-i că dispariţiile de copii nu sunt “incidente”, nici “generate”, nici izolate, că ele se întâmplă peste tot în lumea asta, iar în ţările civilizate autorităţile tratează cu tot respectul şi consideraţia cuvenită acest fenomen. Că în nicio ţară din lume nu se decontează căutările de copii dispăruţi, că jandarmii şi poliţiştii angrenaţi în operaţiuni sunt în timpul serviciului sau în orele suplimentare ce nu mai apar pe ştatul de plată, graţie înţelepciunii neţărmurite a parlamentarilor. Că afişele cu copii dispăruţi pe care doamna deputat le-a văzut, probabil, la televizor sunt făcute de ONG-uri, şi hârtia folosită nu reprezintă o cheltuială din bugetul public.

Că nicăieri, în lumea asta, căutarea şi găsirea unui copil dispărut nu va genera nemulţumirea “contribuabililor oneşti”, oricâte fonduri s-ar cheltui. Când viaţa unui copil este în pericol, indiferent de cauzele dispariţiei lui, nu există un preţ corect. În România însă, nu se cheltuie, pentru că nu se alocă.

În acest moment, parlamentarii români ar trebui să se întrebe nu cât s-a cheltuit pentru găsirea unei fetiţe, ci ce pot face ei, concret, pentru a-i ajuta pe copiii dispăruţi. Cum ar putea sprijini activitatea de investigaţii pentru rezolvarea cazurilor vechi. Cum s-ar putea organiza campanii de prevenţie în şcoli. Cum ar putea să-i ferească pe copii de pericolul pedofililor pe care noul Cod Penal, votat tot de ei, îi pune în libertate. Copiii răpiţi, abuzaţi sexual şi apoi ucişi sunt tot copii dispăruţi.

Înainte de a se reclama, incorect, cheltuirea unor “sume mari de bani din bugetul public”, parlamentarii ar trebui să participe, măcar de curiozitate, dacă nu pentru imagine, la căutările unor copii dispăruţi/rătăciţi în spaţii deschise. Să meargă sute de metri pe jos, pe teren accidentat, cu ochii-n pământ, căutând o urmă, având la ei doar un pet de apă încălzită şi câteva sandwich-uri. Să trăiască deznădejdea şi oboseala şi să ştie să spere în continuare. Să vadă părinţii plângând şi să încerce să-i încurajeze. Să ajute. Să lipească măcar un afiş.... Să simtă ceva, în partea stângă a toracelui, pentru aceşti copii dispăruţi. Şi abia după ce li se va întâmpla acest miracol, vor avea dreptul să-i pomenească în interpelări!