Astăzi e ziua ta: Augustin Buzura

Augustin Buzura împlineşte astăzi 72 de ani. La mulţi ani!

A.B.: România zilelor noastre este o ţară care, din păcate, începe să nu mai existe decât pe hărţi. Locuitorii ei au pierdut tot ce au dobândit la Revoluţie încât, în scurt timp, activiştii ignoranţi, fuduli şi mafioţii care o au acum în stăpânire nu reuşesc să lase în urma lor decât umilinţă, sărăcie şi moarte. Singurele variante: un drum înapoi, în Evul Mediu, sau altul, practic fără întoarcere, în străinătate. Şi asta pentru că iubiţii noştri concetăţeni nu ştiu să spună nu sau le e frică. O ţară cu multe legi pe care nimeni nu le respectă. Viaţa literară este tribalizată. Un tânăr, dacă va fi să descopere obligaţiile profesionale şi morale ale unui scriitor, va porni singur împotriva ignoranţei, prostiei şi singurătaţii, în speranţa că vreo editură, precum Polirom, de exemplu, îi va da şansa de a se afirma, cum a făcut-o şi cu alţii.

Dacă e medic va pleca - mai exact: va fi alungat! ­ spre alte zări, fiindcă aici nu va putea să-şi facă meseria. Viaţa este unică şi irepetabilă şi nu merită s-o iroseşti luptându-te cu prostia agresivă şi cu cei ce suportă orice mizerie şi umilinţă în loc să spună nu. Cât despre mine, pe vremea lui Ceauşescu, când un înalt demnitar MAI m-a sfătuit să nu mă mai întorc în ţară pentru că oricum voi fi oprit la frontieră, am găsit, în Germania şi Austria, trei "firme" clandestine care-mi asigurau întoarcerea în patrie. Acum, dacă aş mai avea 27 de ani, hai, fie şi 40, aş face imposibilul să ajung în cercetare la un centru din străinătate. Trei decenii m-am bătut nebuneşte cu cenzura şi m-am ales cu insultele canaliilor şi impostorilor care n-au făcut nimic important. Nici înainte, nici după Revoluţie.

Alţi 15 ani m-am străduit să construiesc două instituţii - Fundaţia Culturală Română şi Institutul Cultural Român ­ care, până la urmă, au ajuns să "sponsorizeze" aplaudacii prezidenţiali. Nimic nu se poate duce până la capăt aici, în insula noastră de latinitate într-o mare slavă. Revenind la scris: romanul are în centrul atenţiei omul, suferinţa sa existenţială, psihologia lui şi a mediului în care trăieşte. Temele sunt aceleaşi, pretutindeni, de când se scriu romane. În confruntarea cu pagina albă, fiecare zi e decisivă: exişti sau nu exişti. O spun acum, când am în urmă cinci decenii de la debut. Şi când cred că am ajuns la capitolul concluzii. Mai demult, se spunea că disident poţi deveni într-o lună, dar pentru a fi scriitor nu îţi ajunge o viaţă. Dar ca militant al unui partid ­ ţelul multor confraţi ­ nu-ţi trebuie să ştii mai mult decât o sută de cuvinte...

● JN: Cultura românească. Cui prodest?

A.B.: Avem, am mai spus-o, numeroase genii, dar foarte puţine cărţi. Mulţi moralişti, însă prea puţină morală. Mulţi democraţi şi luptători pentru libertate, dar încet şi sigur, am ajuns din nou la porţile dictaturii. Mulţi eroi anticomunişti bine remuneraţi, dar, practic, fără obiectul muncii. Destule publicaţii, fără să le unească măcar o idee, fără a dovedi că ar şti una de alta dacă nu aparţin aceluiaşi trib. Şi aşa mai departe. Vreau să spun că scriitorii îşi merită soarta. După Revoluţie s-au întrecut în carnete de partid şi nu în opere. Şi-au căutat protectori puternici în loc să creeze instituţii solide care să apere cultura. S-au lăsat în seama proştilor, iar mulţi au ajuns exact ca ei. Telepolitică, telejustiţie, telecultură, telecanalii... Sunt în continuare la preţ gălăgioşii, pitoreştii, obraznicii, gargaragiii. Unii au ajuns atât de mari încât nimeni nu se mai întreabă dacă stau pe ceva, dacă au şi operă. Prostia, incultura, agresivitatea stăpânesc cu autoritate absolut totul şi nu proştii sunt de vină.

● JN: Ce nu e deşertăciune?

A.B.: Din perspectiva Stelei Polare, profetul are dreptate: toate sunt deşertăciune. Şi toate nasc spre a muri, de la viruusri la stele şi universuri. Dar, din perspectivă umană, viaţa, atât cât ţi-e dată, nu este deşertăciune, ci o incredibilă minune ce trebuie trăită cu intensitate, clipă de clipă. Cert este că moartea este inevitabilă, că suntem cu toţii singuri şi că viaţa nu are un scop evident, dar depinde doar de noi să fim sau să încercăm să fim ceea ce dorim în puţinul timp ce ne este dat. Poate că suntem doar o etapă în drumul spre altceva, dar important este să trăim fiecare clipă de parcă ar fi ultima. Viaţa, munca disperată şi efortul de a cunoaşte sunt elementele esenţiale ale drumului nostru spre nu ştiu ce sau nu ştiu unde. În ce mă priveşte, am fost de trei ori mai aproape de eternitate decât de viaţă şi ştiu ce spun atunci când afirm că cea mai mare minune este viaţa.

● JN: Un gând îndreptat spre alţii şi un altul îndreptat spre dumneavoastră înşivă, la 72 de ani...

A.B.: Am trăit sub câţiva dictatori: Carol al II-lea, Horthy (în timpul Diktatului de la Viena), Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. În atâţia ani s-a consolidat o "fermă" de lichele şi canalii care-şi are rădăcinile demult, în anii unor secole îndepărtate, dar şi o alta, de fricoşi şi de leneşi. Mi-e teamă de o nouă dictatură. Există, desigur, numeroase instituţii ale democraţiei, partide şi statistici care aparent m-ar contrazice. Am învăţat demult că, deşi cifrele nu mint, mincinoşii mint cu cifre. Câtă vreme şcoala, sănătatea şi cultura sunt nu doar ignorate, ci ţinute cu bună ştiinţă pe locurile aflate în momentul de faţă, există pericolul de a deveni o populaţie oarecare, un rai al lichelelor şi al proştilor.

Visez, aşadar, la o zi în care oamenii vor învăţa să spună nu, când secularele lor resurse de răbdare şi de indolenţă se vor sfârşi, când nu-i vor mai omorî, ca şi până acum, pe liderii ce au greşit drumul, ci îi vor schimba, îi vor înlocui. Dar, ca să revin la mine, îmi place să-mi amintesc spusele unui înalt prelat: nu voi cere Domnului un anumit număr de ani, nu îi voi limita generozitatea, dar m-aş bucura să mai trăiesc, să-mi pot duce la bun sfârşit câteva proiecte. Îmi mai doresc, de asemenea, sănătate. Şi, de s-ar putea cumva, şi nişte cititori profesionişti care să scrie despre cărţile mele după ce le vor citi.