“Astăzi e ziua ta...” – Dan Capatos

“O zi din viaţa mea începe la 10:00, uneori chiar şi la 11:00! Micile avantaje ale unui realizator de late night show. În perioada matinalului eram nevoit să mă trezesc la 4:30, aşa că mai am de recuperat din oboseala de atunci.

“Mi-am hrănit orgoliul la vîrste fragede”

Dan Capatos a împlinit ieri 35 de ani. “Confesiunile” sale...

“O zi din viaţa mea începe la 10:00, uneori chiar şi la 11:00! Micile avantaje ale unui realizator de late night show. În perioada matinalului eram nevoit să mă trezesc la 4:30, aşa că mai am de recuperat din oboseala de atunci. Apoi, în funcţie de necesităţi, dar şi de programul stabilit anterior, iau legătura cu echipa emisiunii sau mă întîlnesc cu ea pentru a stabili desfăşurătorul emi­siunii, subiecte, invitaţi. Ur­mea­ză cîteva ore de dat telefoane, coordo­nat echipa de filmare, schimbat din mers unele idei, tot ce ţine de bu­că­tă­ria unui astfel de show. În a doua parte a zilei sau, uneori, spre seară ajung în redacţie (în zilele în care am înre­gistrări pentru emisiunea pe care o realizez împreună cu An­dreea Berecleanu la News FM, vin în redacţie în jurul prînzului). Cu trei ore înaintea show-ului intrăm în ultima fază a pregătirii lui: montarea materia­le­lor filmate, alcătuirea des­fă­şu­ră­to­ru­lui final, alegerea melodiilor in­ter­pretate de band etc. La 23:30 – nu­mă­rătoarea inversă din cască, 0:45 – ge­ne­ricul de final. Pînă pe la 1:30 echi­pa de producţie şi deseori chiar şi in­vitaţii se reunesc în sala de protocol, unde, de cele mai multe ori, dis­cu­ţ­iile devin mai interesante decît ce s-a văzut pe tv. Pe la 2:00-2:15 plec spre casă. În fine, pe la 3:30 re­u­­şesc să adorm. Cam acesta ar fi pro­gra­mul de bază, care, în mod firesc, su­feră anumite modificări de la o zi la alta. Dan Capatos ar vorbi frumos despre Dan Capatos, pentru că ştiu că sînt prieteni foarte buni. Îl apreciază, pentru că este exact ca el: un tip OK, cu un simţ al umorului ex­trem de dezvoltat, săritor şi prie­te­nos, îndeajuns de surprinzător încît să nu te plictiseşti niciodată în preaj­ma lui şi, lucru mai rar întîlnit în zi­ua de azi, un tip de cuvînt. Dar să nu le spuneţi că i-am lăudat pe amîndoi, pentru că sînt modeşti şi nu le place.

Pasiunea mea pentru jurnalism... este o poveste extrem de lungă, care se pierde undeva în negura vremurilor, în perioada în care presa se făcea pe plumb, în care ziariştii mai ştiau, încă, semnificaţia cuvintelor linotip sau calandru, în care ziarele se corectau pe «perii», iar o pagină, în paginaţie, cîntărea cîteva zeci de kilograme bune. În acel februarie ’93 de neuitat am debutat la cel mai bun ziar pe care l-a avut România după revoluţie, Evenimentul zilei, celebra bulină roşie inventată de maestrul Ion Cristoiu. Sînt un produs sută la sută al domniei sale, alături de care am şi rămas timp de şase ani după aceea. Este cel care mi-a injectat şi mai adînc microbul care mă conta­minase imediat după revoluţie. Am cîştigat un concurs extrem de dificil pe care Ion Cristoiu l-a organizat pentru angajarea de reporteri pentru EVZ, iar eu m-am numărat printre cei 25 admişi din 650. De atunci, viaţa mea de student căminist la TCM s-a schimbat radical. Am trecut prin toate etapele prin care poate trece un jurnalist: reporter, şef secţie (servicii secrete, investigaţii, reporteri speciali), redactor-şef (Capitala, Playboy), realizator şi prezentator de emisiuni tv şi radio. Cred că e timpul să mă pensionez. Au fost multe momente importante petrecute în presă în aceşti 15 ani. Pe unele chiar le-am uitat, însă nu pot uita că am fost primul jurnalist care a ajuns la catastrofa de la Baloteşti, am fost anchetat în celebrul dosar al ascultării telefoanelor de la Cotroceni şi acuzat de atentat la siguranţa naţională pe vremea mandatului lui Ion Iliescu, am fost cel care a provocat demiterea din funcţie a ministrului Culturii Petre Sălcudeanu, pe care l-am surprins în timp ce încerca să violeze o angajată, am realizat sute de anchete şi investigaţii şi fiecare articol, în felul său, a constituit un moment important în evoluţia mea în presă. Da, cred în continuare, cu aceeaşi îndîrjire ca în prima zi, că presa este o putere în stat, nu contează a cîta, că presa poate schimba percepţiile, poate trage semnale de alarmă, poate sensibiliza publicul, poate uni oamenii şi poate schimba destine. Cînd toate aceste lucruri se întîmplă în sens pozitiv, poate produce chiar miracole.

Mă felicit pentru tot ce am rea­lizat în aceşti 15 ani de presă, pentru faptul că am o familie fericită, pentru că am ştiut să fac alegerile corecte în viaţă, indiferent de natura lor, profesională sau personală. Îmi fac mus­trări, pentru că nu petrec atît de mult timp, pe cît ar trebui, alături de cei dragi, în special alături de părinţii mei, care nu stau în Bucureşti. Pro­babil că acesta este preţul pe care trebuie să îl plăteşti într-o lume atît de agitată, într-o meserie atît de stresantă, într-un oraş atît de zevzec. Va veni însă ziua în care voi realiza, cu adevărat, că acest preţ a fost mult prea mare. Sper, doar, că acea zi este foarte îndepărtată... Am fost tentat să renunţ la cariera mea, însă, de fiecare dată, pasiunea pentru această meserie a ieşit învingătoare. Şi mă bucur că s-a întîmplat aşa.

În nici un caz nu este greu să fii persoană publică. Singurul lucru peste care treci mai greu este acea senzaţie că îţi pierzi intimitatea, că nu îţi mai aparţii în totalitate. Ţine însă de fiecare persoană publică felul în care îşi manageriază această pro­blemă, dar eu personal nu cred că acest lucru se poate transforma într-o povară.

Este greu de vorbit despre vise într-o meserie ancorată atît de mult în realitatea imediată. Mai degrabă aşteptări sau speranţe. Cred că acum îmi permit să fiu mult mai liniştit decît la începutul carierei. Mi-am hrănit orgoliul la vîrste fragede. Am avut multe satisfacţii în această meserie, m-am dedicat total, iar ea îmi oferă, în continuare, aceleaşi sa­tisfacţii. Este tot ce-mi pot dori din acest punct de vedere.”