Rafinamentul simplitatii, arta de a trai frumos - Moshe Yassur

Aflasem ca se afla pentru cateva zile in tara si, intre timp, ii vazusem spectacolul cu "Tango final", de Mario Diament, la Teatrul Evreiesc, in care stralucea Maia Morgenstern. Nu puteam rata ocazia de a-i rapi cu neobrazare din timp si de a-i afla cateva secrete. "Neobrazarea" o accepta cu placere, invitandu-ma, cu eleganta... la masa, fireste.

"Daca imi spui ca sunt un regizor mediocru, te mai iert. Dar daca zici ca sunt un bucatar prost, ma supar rau pe tine", incepe cu umor regizorul Moshe Yassur.

"Mie nu prea imi plac mancarurile complicate. Nici sa le prepar, dar nici sa le mananc. Evident, apreciez rafinamentul unei bucatarii deosebite, dar, daca ar fi sa aleg totusi ceva anume, acesta ar fi un preparat simplu, care sa ma satisfaca.

Imi place sa mananc, dar nu orice. Desi ma consider un gurmand, poate totusi sunt de fapt un gurm.... Sau, mai degraba, incerc sa descoper in fiecare "articol" de gastronomie acel ceva care deosebeste o mancare pe care o consumi de foame, de una pe care o mananci cu placere. Si asta cred ca mi se trage din copilarie. Atunci apar in viata noastra momentele determinante care ne definesc o data pentru totdeauna. Iar restul vietii devine doar o perfectare, o permanenta slefuire. Asa s-a intamplat si in cazul meu, atat cu dragostea pentru teatru, pe care l-am descoperit la 13 ani, cat si cu pasiunea, la fel de puternica, pentru arta culinara.

Am gatit de copil. Mama era dusa la treburi, iar eu trebuia sa fac de toate in lipsa ei. Sa nu uitam ca toate astea se petreceau in timpul razboiului, cand, pentru ca tot e vorba de bucatarie, daca aveam cartofi, eram fericiti.

Ca sa intelegi mai bine ce vremuri traiam noi atunci, am sa-ti spun o vorba de-a mamei despre mamaliga. Ea zicea ca, in prima zi, mananci mamaliga cu ce ai gatit. A doua zi, daca mai ai, o tai felii si pui pe ea marmelada. Iar daca iti mai ramane si pentru a treia zi, atunci o pui la prajit si spui ca mananci pandispan. Acum remarca asta suna amuzant. Pe atunci insa era o realitate de fiecare zi care numai sa razi nu te facea. Eu eram atunci abia in cursul primar, la noi, in Raducaneni."

Nu imi place sa ma complic

"Totusi, daca ar trebui sa strang totul intr-un cuvant, acela ar fi "simplitatea". Dar nu e deloc vorba de acea simplitate vecina cu frugalitatea unui regim alimentar echilibrat, ci de saracie, de nevoi, lucruri de care nu am scapat nici macar o data cu emigrarea mea in Israel impreuna cu mama mea, in 1950, pe cand eu aveam doar 16 ani. Acolo am locuit o buna perioada intr-o tabara de refugiati.

Mai tarziu am plecat la liceu in Iasi, iar de acest oras ma leaga de atunci o dragoste care se va sfarsi doar o data cu mine. De altfel, odata ajuns in Israel, mi-am schimbat numele din Stumer in Yassur, ca sa se stie bine ca sunt din Iasi. Acolo, in 1947, am intrat la Conservatorul de pe langa Teatrul National, unde Neculai Venias infiintase o clasa de tineret. La examenul de admitere, eu m-am prezentat cu "Scrisoarea a III-a", de Mihai Eminescu. Dupa ce am recitat, a venit la mine un domn solid cu parul alb, care fusese in comisie, si m-a sarutat pe frunte. Apoi i-a cerut lui Ion Daicu, care era pe atunci directorul teatrului, sa aduca studentii din anul III "sa vada si ei cum un pui de evreu vorbeste limba romana". Asta s-a si intamplat. La sfarsitul examenului, la plecare, Neculai Venias s-a apropiat de mine si mi-a spus: "Moise, sa nu te mai speli pe frunte cate zile oi avea! Te-a pupat Mihail Sadoveanu". Apoi a deschis portofelul si mi-a dat 100 de lei, ca sa-mi cumpere mama o pereche de pantofi, ca umblam descult.

Paralel cu studiile, am fost si angajat la teatru, unde am jucat roluri, pe masura varstei mele de atunci, in "Othello", de William Shakespeare, "Guvernatorul provinciei", de Fadeev, si atatea altele, alaturi de actori uriasi ai vremii, ca Iosef Ligheti, Zoe Diacu, Constantin Sava, Neculai Suba sau Margareta Baciu. Pe timpul verii, luam parte la productiile noului teatru de limba yiddish de la "Pomul Verde", jucand alaturi de Nusa Grup, Marcel Finchelescu, Simson Fridman si Avrum Noimark, impreuna cu care am fost si arestat in 1949. Amandoi recitasem din poeziile lui Itzik Pfefer, care, desi noi la Iasi nu aveam de unde sa stim, cazuse in dizgratia Moscovei. Era o acuzatie foarte grava pentru vremurile acelea, care ar fi putut avea urmari serioase. Nu stiu nici pana azi cum a facut, dar Izu Sapira, care era directorul teatrului, a reusit sa ne scoata din beciul chesturii si acuzatiile au fost retrase. Cred ca acela a fost momentul in care mama mea a decis ca e timpul sa plecam din tara.

Ajuns in Israel, dupa serviciul militar, m-am intors la prima mea dragoste, teatrul, si m-am "inrolat" la Studioul Habima. Dupa studii, am injghebat o trupa la Ierusalim, unde am tradus si am montat "Steaua fara nume", de Mihail Sebastian. Piesa a fost premiata si am primit o bursa de studii la Paris, la Universit... du Theatre des Nations, unde l-am avut ca profesor pe Jean-Marie Serreau. I-am devenit asistent de regie si, prin el, am avut onoarea sa-l cunosc indeaproape pe Eugen Ionescu.

Reintors in Israel, am ocupat catedra de actorie la Studioul Nissan Nativ din Tel Aviv si, in 1970, am fost invitat de New Federal Theatre sa montez "Andora", de Max Frisch. Dupa premiera, mi s-a oferit un contract si am ramas in Statele Unite, unde, pe langa regie, detin catedra de teatru la Colegiul New Rochelle, din New York. Dar n-am uitat ca sunt roman si, in ultimii zece ani, am motat la Chisinau, Braila, Bucuresti cu marea bucurie ca sunt din nou acasa. Dar, ce faci? Nu mananci?", se intrerupe gazda mea. Furat de poveste, am uitat si sa gust din puiul cu lamaie care deja s-a racit in farfurie. Acum, ce sa mai fac? Eu va dau reteta si hai sa mancam impreuna!

"Ma simt un copil al Iasiului; Iasiul bombardamentelor, dar si al teiului lui Eminescu. Acolo ma simt acasa. E un paradox imposibil de explicat. Nimic nu se poate compara cu anii de ucenicie la teatrul din Iasi. Acolo am invatat ce inseamna teatrul. Moshe Yassur - regizor

RABDARE SI TENACITATE

Regizorul Moshe Yassur, intors acasa, in fata Teatrului National "Vasile Alecsandri", din Iasi Eu cred ca nu trebuie sa te trezesti de dimineata cu gandul de a deveni vedeta. Trebuie sa te trezesti doar cu dorinta de a nu face rau nimanui in ziua ce va urma. Esentialul este sa-ti vezi de treaba, cu rabdare si tenacitate, iar restul va veni de la sine. Altii trebuie sa te masoare, sa te cantareasca. Eu vreau sa cred despre mine doar ca am facut in viata cateva lucruri care au contat. Nimic mai mult, nimic mai putin. Aici, esentiala este si formarea ca profesionist. Eu nu pot sa-mi uit minunatii profesori, desi indrumatori cred ca ar fi un cuvant mai potrivit, pe care i-am avut la Conservator. Un Miluta Gheorghiu, la clasa de comedie, un Constantin Dancinescu, la dictie, un Neculai Venias, la actorie, pentru mine au avut o contributie decisiva in formarea ca om de teatru si, in mare parte, mi-au definit existenta in aceasta meserie. Andy Warhol spunea ca fiecare om are parte in viata de 15 minute de vedetism. Nu trebuie sa ne lasam furati de un miraj. Eu as adauga un proverb american, "Every dog has his day", si cu asta am spus tot!

PUI CU LAMAIE

Pentru aceasta reteta avem nevoie de un pui de dimensiuni medii, cateva lamai bine coapte si putin ulei de masline. Se curata puiul si se spala bine. Apoi il umplem cu lamai intregi, nedecojite, atatea cate incap, dupa ce le-am intepat bine cu o furculita, pentru a-si lasa sucul in carne in timpul coacerii, iar amarala din coaja nu va da un gust rau puiului. Acum stropim carnea cu putin ulei de masline si zeama de la o jumatate de lamaie si dam la cuptor la foc mic, intr-un vas acoperit. Desi am pus putin ulei, puiul nu se va arde pentru ca, impreuna cu lamaile, va lasa un suc in care nu se va praji in adevaratul sens al cuvantului, ci se va coace inabusit.