Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Unii dintre bătrânii internaţi în azilele de stat sunt în pragul senilităţii. Alţii, care au ajuns aici pentru că nu mai aveau unde sta sau pentru că au fost înşelaţi să-şi doneze apartamentele, sunt afectaţi de depresie. Pentru a-i scoate din încremenire, Asociaţia Fluens a iniţiat un program care foloseşte ca metode inedite de terapie cântecul, dansul şi amintirile din copilărie.
O astfel de şedinţă de terapie, de la Azilul Sf. Luca, începe cu proiectarea unor poze alb-negru generice care să le evoce vârstnicilor amintiri din copilărie, despre şcoală sau jocurile din tinereţe. Participanţii sunt încurajaţi să povestească isprăvi de când erau mici sau să-şi aducă aminte de profesorul preferat. Psihologul face des legătura cu poezii clasice, şlagăre la modă „pe vremea bunicii” sau colinde şi cântece populare. Cei care îşi aduc aminte strofe din „Luceafărul” ori „Sorcova” sunt aplaudaţi şi încurajaţi. În final, fiecare vârstnic este îndemnat să aleagă o culoare şi un sentiment. Majoritatea aleg culoarea roşie „care exprimă fericire şi speranţă”. Viaţa la căminul de bătrâni nu este însă prea veselă. Majoritatea participanţilor la sesiunile de terapie sunt femei. Unele mame şi bunici, altele care nu mai au pe nimeni. Câteva femei suferă de demenţă în stare incipientă, dar altele, încă lucide, se gândesc cu regret la tot ce au lăsat în urmă. Diferenţele contează. Uneori apar la suprafaţă conflicte ori remarci răutăcioase. Terapeuta reuşeşte totuşi să dea şedinţelor un ton energic şi optimist. Câteva bătrâne ridică mâna şi răspund cu entuziasm şcolăresc la întrebările de genul: „Cine recunoaşte această poză?” sau „Cine îşi aminteşte de ...”, dar altele păstrează tăcerea majoritatea timpului. Sunt pierdute în gânduri sau nu mai înţeleg sensul cuvintelor? Cristina Iuresi, preşedintele Asociaţiei Fluens şi psihoterapeut în cadrul proiectului „Porţi Deschise”, spune că majoritatea beneficiarilor „au o formă sau alta de handicap”. Totuşi, în multe situaţii, handicapul este doar emoţional, cum este şi cazul bătrânelor care au venit să locuiască la Sf. Luca pentru că nu au mai avut bani de chirie sau pentru că au fost înşelate să-şi vândă casa în care locuiau.
Finanţările străine sunt doar o soluţie temporară
Proiectele dedicate vârstei a treia sunt finanţate aproape exclusiv din fonduri europene şi se bazează foarte mult pe voluntariat. Continuitatea este cel puţin problematică- ONG-urile vin şi pleacă din spitale, în funcţie de cât timp şi resurse pot investi la un moment dat. Primele centre dedicate terapiei prin reminiscenţă au fost deschise în 2006, în cadrul unui proiect PHARE realizat de DGASPC sector 1, în parteneriat cu Asociaţia Agora. Camerele au fost închise după 2 ani din lipsă de fonduri şi voluntari. Asociaţia Fluens a redeschis camerele, le-a redecorat şi le va ţine în funcţiune până în 2017, însă ce se va întâmpla apoi cu bătrânii, depinde de mila filantropilor sau de capacitatea ONG-urilor de a obţine finanţare.
La terapia prin reminiscenţă, bătrânii sunt încurajaţi să împărtăşească amintiri după ce interacţionează cu imagini de arhivă, obiecte-simbol din viaţa de zi cu zi sau gusturi şi mirosuri familiare cum ar fi aroma dulceţii de fructe „de pe vremuri”.
